Pe Dumnezeu Îl invocă orice religie, ba chiar Îl numește „Tată”. „Rugăciunea cea mai veche și cea mai răspândită se adresează Părintelui Ceresc”, arată Mircea Eliade. Dar este oare în orice religie cunoscut și preamărit Dumnezeu ca Tată al Iubirii celei veșnice și mântuitoare? Chiar noi, creștinii, care mărturisim în Crezul nostru pe „Unul Născut – Fiul iubirii – Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii… pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire”, trăim noi viu, real, iubirea lui Dumnezeu ca Tată al Fiului Său și al nostru?

Chinul conștiinței noastre și suferința lumii nu se vindecă dacă Dumnezeu nu este cunoscut, mărturisit și trăit de toți oamenii de pretutindeni, ca iubire, ca Tată din veci al Fiului iubirii Sale, ci doar ca un singuratic, ca un solitar metafizic, fără să fie contemplat împreună cu Fiul Său Cel veșnic și împreună cu frații Fiului Său, fiii Săi în suferința irodiană, toți „fii ai Celui Preaînalt” (Psalmul 81, 6). Cum să simt dragostea Lui, îmbrățișarea Lui, altfel decât în brațele Iubirii Lui – „brațele părintești”, Fiul și Duhul Sfânt?

(10 predici de Părintele Galeriu la 10 ani de la mutarea sa la Cer, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Lumea Credinței, București, 2013, p. 127)