Ceara de sigiliu, dacă nu se încălzește și înmoaie, nu poate primi pecetea. Așa și sufletul, dacă nu este încercat prin trudă și boli, nu poate primi pecetea virtuții.

Când diavolul L-a lăsat pe Domnul, îngerii s-au dus să-L slujească. Chiar dacă în ceasul ispitei, îngerii se îndepărtează puțin, totuși nu se află la mare distanță de noi. Vor veni degrabă și ne vor sluji cu cugete dumnezeiești, cu evlavie și mângâiere.

Sufletul, prin nevoința răbdării, dobândește și celelalte virtuți. De aceea și prorocul Isaia zice: Dar cel ce-L așteaptă pe Dumnezeu își vor împrospăta puterea; ca vulturii se vor întraripa, vor alerga și nu vor osteni, vor merge și nu vor flămânzi (Isaia 40, 31).

Așa a răbdat și smeritul David și nu s-a mâniat când Șimei îl blestema și arunca pietre în el zicând: Pleacă, pleacă, tu, om al vărsărilor de sânge și om nelegiuit! Însă Abișai s-a înfuriat și a spus: De ce-l blestemă acest câine mort pe stăpânul meu, regele? Mă duc chiar acum să-i iau capul! Dar David l-a oprit, zicându-i: lăsați-l să blesteme; că dacă Domnul i-a spus lui să-l blesteme pe David […], dacă Domnul îmi va vedea umilirea, îmi va răsplăti cu bine pentru blestemul lui de astăzi (II Regi 16, 7-12). Iar după aceea a cântat: L-am așteptat, pe Domnul L-am așteptat, și El a luat aminte la mine și mi-a auzit rugăciunea (Psalmul 39, 1).

(Un serafim printre oameni – Sfântul Serafim de Sarov, traducere de Cristian Spătărelu, Editura Egumenița, 2005, pp. 342-343)