În general s-a împământenit între noi, creștinii – vorbesc de creștinii mai superficiali –, să luăm în derâdere sărăcia cu duhul și să spunem: acesta e sărac cu duhul, e prost, e înapoiat mintal, nu știe pe ce lume trăiește.

Însă sărăcia cu duhul este o virtute, o mare virtute! Sărăcia cu duhul înseamnă să fii sărac de toate lucrurile lumii acesteia, încât duhul tău să nu se lege de nimic altceva! Să nu te legi de nimic din cele de care oamenii se atașează. Sufletul tău să fie liber, să trăiești liber, dar ca un străin în lumea aceasta. Fiindcă în lumea asta, a fi liber înseamnă a fi străin de lume. Lumea te robește. Prin toate sistemele ei de legi, prin toate obiceiurile lumești, prin toată tradiția aceasta materială, lumea ne leagă, ne subordonează, ne face sclavi. Iar dacă nu devii sclavul acestor concepții, ești un „corp străin”, un element străin în lumea aceasta.

De aceea spune Iisus: „Fericiți cei săraci cu duhul!”. Sunt fericiți cei care nu s-au legat de lumea aceasta, nu și-au făcut un idol din lume, nici din învățătura lumească, nici din gloria lumească, nici din bogăția lumească. Ei trăiesc ca o ființă străină într-o lume plină de păcate.

(Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, ediție îngrijită la Mănăstirea Diaconești, Editura Bonifaciu, 2009, pp. 173-174)