Tăcerea și neosândirea păzesc pacea inimii

Reflecții

Tăcerea și neosândirea păzesc pacea inimii

    • Tăcerea și neosândirea păzesc pacea inimii
      Foto: Florentina Mardari

      Foto: Florentina Mardari

Dacă vrei să păstrezi pacea sufletească, să eviți pe toate căile să-i judeci pe ceilalți. Neosândirea fratelui și tăcerea păzesc pacea sufletului. Când omul se află în această stare, primește revelații dumnezeiești.

Acum ceva vreme, un părinte care era pe aici, prin Iași, avea obiceiul să-l citeze de multe ori pe Sfântul Serafim de Sarov spunând tăcerea și neosândirea păzesc pacea inimii. Contextul în care a spus-o Sfântul Serafim este „Dacă vrei să păstrezi pacea sufletească, să eviți pe toate căile să-i judeci pe ceilalți. Neosândirea fratelui și tăcerea păzesc pacea sufletului. Când omul se află în această stare, primește revelații dumnezeiești”.

Unul dintre marii sfinți care au trăit destul de aproape de zilele noastre, Sfântul Serafim a arătat în cuvinte simple, și mai ales cu fapta, lucruri mai presus de mintea omenească.

Tăcerea și neosândirea merg mână în mână, pentru că cel care tace nici nu mai osândește pe nimeni, pentru nimic. Dar toate acestea depind de cât de departe vrem să mergem cu această căutare a noastră. Pentru că în ceea ce privește viața duhovnicească, nu există niciodată „prea mult”.

Tăcerea începe cu nemișcarea buzelor, dar nu se oprește aici. Cel care tace în afară, iar în mintea lui continuă discuția, nu tace cu adevărat. Dacă mai spun în mintea mea „și mi-a zis, și i-am zis și ar fi trebuit să-i răspund asta, dar o să-i zic data viitoare”, îmi adun multă tulburare, nu pace. Vedem de multe ori oameni care par calmi, dar despre care se spune că „se consumă în ei”. Aceia sunt cei care, deși nu vorbesc cu voce tare, se macină cu vorbirea interioară și cu gândurile, se tulbură și-și agonisesc multă neliniște și ajung destul de repede să aibă fel de fel de probleme cu nervii. Al doilea pas al tăcerii este, așadar, tăcerea și cu mintea. Și, ca mai mereu, acești pași se leagă între ei pentru că, dacă vrem să-l facem pe primul cum se cuvine, ajungem la al doilea și de aici repede ne dăm seama că fără cel de al treilea nu prea avem sorți de izbândă.

Al treilea pas al tăcerii este, paradoxal, rugăciunea. Mintea nu poate sta fără să facă nimic. Singurul mod în care o putem convinge să tacă cu adevărat este să-i dăm spre lucrare numele lui Dumnezeu. Despre această lucrare minunată ne-a învățat și Sfântul Grigore Palama, cel care a explicat, pe cât este minții omenești cu putință a pune în cuvinte, diferența între lumina lanternei și lumina pe care o văd cei care îndrăznesc să se roage cu adevărat și pe care a numit-o Energii Necreate. Sfântul Serafim, după ce i-a explicat în cuvinte, în multe feluri și cu tâlcuiri din sfinții părinți lui Motovilov cum este schimbarea pe care o face Duhul Sfânt când se pogoară asupra celui ce se roagă, l-a luat pur și simplu de umeri și i-a arătat, ca pentru ochii omenești, Lumina cea Adevărată, fără să mai fie nevoie de multe cuvinte. Mintea tace cu adevărat doar în prezența Stăpânului. Tace și se minunează, iar pacea pe care o dobândește în aceste împrejurări nu se poate compara cu nici un fel de sentiment sau simțământ omenesc.

Atunci când se află în această stare, când tace cu adevărat, omul primește revelații dumnezeiești – pentru că abia atunci îl ascultă pe Dumnezeu. Iar cei care nici nu au încercat să tacă, nu știu de ce mare dar se lipsesc.

Citește despre: