Tăcerea plânsă a cuvintelor. In memoriam Sorina Munteanu

 

A murit Sorina Munteanu. Era, pe vremea când eram şi eu acolo la Iaşi, corector şi apoi redactor la Editura Trinitas (apoi Doxologia) a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei (2002-2010). Îngropată în sute de cărţi, manuscrise şi dosare, Sorina scotea la lumină cuvintele, atât din cărţile tipărite la editură, cât şi la revistele „Candela Moldovei” şi „Teologie şi Viaţă”, unde eram redactor. Timp de opt ani, zi de zi, am văzut-o şi cunoscut-o îndeaproape.

Mai apoi, eu am devenit redactor şef la Portalul Doxologia şi am văzut-o mai rar. Iar acum am auzit că a trecut în lumea celor vii. E greu să discerni dintr-o mie de cuvinte, câteva pentru a surprinde caracterul Sorinei. Era de o seriozitate dezarmantă, şi în acelaşi timp de o copilărie nefardată, autentică, până la absolut. Se bucura ca un prunc de o idee, de un cuvânt, de o expresie, de o poezie, de gândirea marilor creiere şi inimi din istorie. Stăruiam ore întregi dezbătând vreun filosof sau vreo dogmă a Bisericii, şi peste tot întâlneam la ea competenţă, trăire, simţire nedisimulată.

Niciodată, în aceşti opt ani de împreună lucrare în tainele cărţilor, n-am văzut-o insidioasă, vicleană, perversă, prefăcută, ipocrită, aluziv senzuală. Prin fiecare cuvânt şi gest, Sorina venea cu o trăire a creştinismului de o naturaleţe a iubirii care nu lăsa loc de aluzii, comentarii sau îndoieli. Peste toate, pasiunea ei uriaşă pentru limba greacă, pe care o cunoştea perfect. Traduceri din marii poeţi greci, iubirea comună pentru muzica veche grecească. Ţin minte şi acum o melodie de două sute de ani „Mana manoula mou” sau „Sto pake to xanaleo” a lui Dalaras, pe care le fredonam la disperare.

Şi apoi Sfinţii Părinţi. Traducea înlăcrimată din Părintele Sfânt Porfirie Kavsocalivitul, şi apoi cu o fiinţă de zâmbet venea şi îmi împărtăşea câte o frântură din gândirea infinit de simplă a marelui ascet. Trăia, respira Părinţii ca pe nişte prunci ai veşniciei, vorbea cu ei, parlamenta, dezbătea idei. Se bucura ca un copil de orice dar pe care i-l trimitea viaţa, zâmbea fin şi sfielnic, era de o gingăşie nevinovată, lipsită de atracţia felină a femelelor. Şi totuşi ea n-a fost niciodată dintre noi, echipa de râzători de serviciu, gălăgioşi, ostentativi şi guralivi. În adâncul fiinţei ei, ea aparţinea – înainte ca noi s-o ştim – de o împărăţie fără de moarte. Uneori ofta din senin, şi privirea ei se pironea undeva în gol, într-un zbor frânt neînţeles de glumeţii din jur.

Respira uşor, ca să nu deranjeze fluturii de cer. Niciodată dominantă, obositoare, Sorina avea consistenţa aerului de dimineaţă, abia simţită şi totuşi plină de rouă. Curăţia trupului ei era neforţată, ci izvora dintr-o feciorie de demult, dintr-un veac al tăcerii. Se pregătea, fără s-o ştie, de un tărâm în care cuvintele tac răstignite pe iubirea Logosului, cea fără de moarte. Omul care tradusese sute de poeţi, care respira cuvinte, tăcea în mijlocul nostru şi privea senin la bancurile şi la nimicniciile noastre. N-a văzut-o nimenea plângând, criticând, urlând, scormonind prin tomberoanele de ură ale lumii. De o discreţie uriaşă, deşi stătea într-un birou cu zece suflete, rămânea într-o tăcere imponderabilă, făcătoare de bucurie.

Dumnezeu s-o aşeze în lumina tăcută a cuvintelor Lui.

De la același autor

Ultimele din categorie