Binecuvântarea mare de la începutul Sfintei Liturghii

Când ne îndreptăm gândul spre Dumnezeu ne vine în minte slava cea mai presus de cuget, din care decurge admirația noastră față de El, adică slăvirea. Mai departe, cugetând la bunătatea și iubirea Lui față de oameni reiese recunoștința sau mulțumirea. Cugetând apoi la răutatea omenească ne putem da seama cât de mult iubește Dumnezeu pe oameni, iar a pomeni păcatele noastre în fața lui Dumnezeu este ceea ce se cheamă mărturisire.

Ca orice slujbă sfântă, Liturghia începe cu slăvirea lui Dumnezeu: „Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh”.

Convorbirea cu Dumnezeu poate fi: mulțumire, slăvire, mărturisire sau cerere, locul cel dintâi ocupându-l slăvirea. Când slăvim pe Dumnezeu, nu vorbim mai întâi despre cele ce ne interesează pe noi înșine, ci despre cele ale Stăpânului. Căci cel ce cere, cere ca să-și înmulțească sau să-și îmbunătățească propria avuție; cel ce se mărturisește, pe sine însuși se vădește, căutând să scape de rele, iar cel ce mulțumește, multumește pentru bucuria de a fi primit ceva. Însă cel ce slăvește, nu se mai gândește la sine însuși sau la ale sale, el preamărește pe Stăpânul, puterea și slava Lui, fără să caute vreun folos.

Când ne îndreptăm gândul spre Dumnezeu, ne vine în minte slava cea mai presus de cuget, din care decurge admirația noastră față de El, adică slăvirea. Mai departe, cugetând la bunătatea și iubirea Lui față de oameni reiese recunoștința sau mulțumirea. Cugetând apoi la răutatea omenească ne putem da seama cât de mult îi iubește Dumnezeu pe oameni, iar a pomeni păcatele noastre în fața lui Dumnezeu este ceea ce se cheamă mărturisire.

Abia în al patrulea rând vine cererea. Într-adevăr, încrederea că vom dobândi cele ce cerem când ne rugăm o căpătăm numai după ce ne-am gândit mai întâi la bunătatea și iubirea lui Dumnezeu față de noi, oamenii. Căci dacă Dumnezeu e bun chiar și cu cei răi, cu atât mai mult va fi cu cei ce s-au schimbat și cu cei ce s-au îndreptat mai dinainte prin mărturisirea păcatelor, după cum a zis proorocul: „Mărturisește-ți mai întâi păcatele, ca să te îndreptezi” (Psalmi 32, 5). Iată de ce slăvirea, (doxologia) are cel dintâi loc în convorbirile noastre cu Dumnezeu. De aceea, la începutul oricărei rugăciuni sau slujbe, preotul aduce, în primul rând, slavă lui Dumnezeu.

Dar pentru ce binecuvântează preotul treimea Dumnezeirii, iar nu unitatea Ei? Căci nu zice: Binecuvântat este Dumnezeu sau binecuvântată este Împărăția lui Dumnezeu, ci pomenește fiecare persoană a Sfintei Treimi, în parte: „Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh...”. Pentru că prin întruparea Domnului, oamenii au învățat mai întâi că Dumnezeu e în trei fețe. Și cum Sfânta Liturghie este taina acestei întrupări a Domnului, la începutul ei se cuvine să fie pusă în lumină și să fie propovăduită Treimea.

(Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieștii liturghii, traducere din greacă de Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Editura Arhiepiscopiei Bucureștilor, București, 1989, pp. 15-16)

De la același autor

Ultimele din categorie