După rostirea celor trei tropare și dansul liturgic din jurul mesei de la finalul Tainei Nunții, se ridică cununile de pe capetele mirilor, aceștia fiind invitați, pe rând, să își așeze mâinile pe Sfânta Evanghelie și pe Sfânta Cruce, iar după aceasta preotul le citește o rugăciune în semn de jurământ: „Iată, fiilor duhovnicești, prin punerea mâinilor pe Sfânta Evanghelie și pe Sfânta Cruce, ați săvârșit jurământul înaintea Sfântului Altar că veți păzi legătura dragostei și a unirii între voi până la mormânt, curată, neîntreruptă, dreaptă și cinstită și că nu vă veți abate de la datoriile voastre nici unul, nici altul, urmând ce este plăcut lui Dumnezeu și oamenilor”. (...)

Din cuprinsul rugăciunii citate se vede că se pomenește de un jurământ făcut înaintea Sfântului Altar, dar dacă vom cerceta textul slujbei Cununiei vom observa că nu găsim vreo formă de jurământ în rânduiala ei. Singurul moment care ne-ar duce cu gândul la un jurământ nu ar fi decât acela care precede acest text de cuvântare-rugăciune. Dar și acesta este doar un act liturgic care marchează sfârșitul rânduielii Tainei Cununiei, prin ridicarea de pe capetele mirilor a cununiilor întrebuințate și depunerea lor pe Sfânta Evanghelie. Dacă actul depunerii cununiilor ar fi un jurământ, el ar trebui ca mai întâi să fie rostit de miri, or formulele sunt rostite de către preot. Ar trebui să existe expresia „jur” ca angajare expresă a celui care depune această formă de legământ cu Dumnezeu.  

Singurul lucru care ne-ar duce cu gândul la un jurământ ar fi faptul că mirii pun mâinile pe Sfânta Evanghelie și pe Sfânta Cruce, cum se procedează în cadrul jurământului. Dar aici acest gest are alt sens, și anume acela de a lua putere în îndeplinirea obiectivelor pe care preotul le cuprinde în aceste urări sau felicitări, atât din Sfânta Evanghelie, adică din cuvântul lui Dumnezeu, cât și din Sfânta Cruce, adică de a lua putere în a-și îndeplini îndatoririle legate de viața de familie și nicidecum de a fi un act de jurământ.

Cât privește această cuvântare pe care preotul o rostește către miri, după depunerea cununiilor, aceasta nu a făcut parte dintotdeauna din structura slujbei Tainei Cununiei, ci s-a introdus mult mai târziu, ca un fel de predică sau cuvântare ocazională prescurtată, prin care preotul dădea câteva sfaturi sau atrăgea atenția asupra importanței Tainei Cununiei asupra tinerilor.

Sensul cuvântului jurământ din această cuvântare este doar acela că tinerii săvârșesc Cununia ca pe un lucru sfânt, binecuvântat de Dumnezeu, care capătă importanța și greutatea unui legământ făcut între ei înaintea Lui. Jurământul și-l pot face cei doi tineri înainte de logodnă și Cununie, de a întemeia o familie și de a rămâne nedespărțiți toată viața, Cununia binecuvântând și sfințind această legătură și unitate a lor. Rânduiala slujbei păstrează această cuvântare și pentru faptul că există mulți preoți care nu rostesc cuvânt de învățătură la cununie, dar ea nu este obligatoriu de citit.

Astfel, în rânduiala slujbei Tainei Cununiei nu se poate vorbi de un jurământ, deoarece ceea ce primează în slujba Cununiei nu este jurământul, cât mai ales invocarea harului Duhului Sfânt care să binecuvânteze și să sfințească legătura dintre bărbat și femeie. În ritualul ortodox al Tainei Cununiei nu este nevoie de un jurământ, ci de credința că această Taină devine lucrătoare și dătătoare de roade în viața celor doi tineri prin puterea sfințitoare a Duhului Sfânt invocat în timpul slujbei și că acest început al vieții de familie este făcut cu harul și ajutorul Sfintei Treimi.

(Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, volumul IV, Editura Cuvântul vieții, București, 2010, pp. 126-130)