Ieșirea cu Sfânta Evanghelie și imnul Trisaghion

Taine, ierurgii, slujbele Bisericii

Ieșirea cu Sfânta Evanghelie și imnul Trisaghion

    • ieșirea cu Sfânta Evanghelie
      Ieșirea cu Sfânta Evanghelie și imnul Trisaghion / Foto: Bogdan Zamfirescu

      Ieșirea cu Sfânta Evanghelie și imnul Trisaghion / Foto: Bogdan Zamfirescu

„Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi!” Cântarea aceasta e împrumutată parte din cântarea îngerilor, parte din cartea sfinților Psalmi ai prorocului și este alcătuită de Biserica lui Hristos, fiind închinată Sfintei Treimi.

Când se termină cântarea antifoanelor, preotul stând în mijloc cu fața spre altar ridică în sus Sfânta Evanghelie și o pune în văzul poporului, amintind astfel ieșirea în lume a Domnului, când a început să se facă cunoscut. Căci Sfânta Evanghelie Îl întruchipează pe Hristos, după cum și scripturile prorocilor se numesc Proroci, ca în cuvântul lui Avraam către bogatul nemilostiv: „Au pe Moise și pe Proroci” (Luca 6, 29), înțelegând adică scrierile acestora.

Iar după ce Acela prorocit a venit și S-a ivit El Însuși în lume, nimeni nu mai voiește să ia aminte la spusele prorocilor. De aceea, după ce s-a arătat Sfânta Evanghelie, cântările profetice încetează și începem a cânta din ale Noului Așezământ (troparele): ori lăudăm pe Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu sau pe vreun sfânt, ori slăvim pe Hristos Însuși, pentru sălășluirea Lui întru noi, ori pentru cele pe care le-a făcut sau pătimit pentru noi cât a trăit pe pământ, căci pe acestea Biserica le sărbătorește totdeauna.

Apoi cântăm pe Însuși Dumnezeu Cel în Treime, așa cum am învățat din arătarea Mântuitorului la Botez: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi!”. Cântarea aceasta e împrumutată parte din cântarea îngerilor, parte din cartea sfinților Psalmi ai prorocului și este alcătuită de Biserica lui Hristos, fiind închinată Sfintei Treimi. Într-adevăr, cuvântul „sfinte”, cântat de trei ori, este din imnul serafimilor (Isaia 6, 1-3), iar cuvintele „Dumnezeule, tare, fără de moarte” sunt din acel psalm al lui David, în care el spune: „Însetat-a sufletul meu de Dumnezeu Cel tare, Cel viu” (Psalmi 41, 2). Alegerea și împreunarea acestor cuvinte, precum și adăugarea cererii „miluiește-ne pe noi” este fapta Bisericii, care cunoaște și propovăduiește pe Unul Dumnezeu în Treimea Sa. Prin aceasta, ea vrea să arate, pe de o parte, legătura dintre Vechiul și Noul Testament, iar pe de alta, că îngerii și oamenii s-au unit într-o singură Biserică și o singură ceată, prin venirea lui Hristos (Efeseni 1, 10), Cel Care e mai presus de ceruri, și totodata e și pe pământ. De aceea, după ce Sfânta Evanghelie a fost arătată și apoi dusă la altar, cântăm imnul acesta cu glas tare, pentru că Acela Care S-a sălășluit între noi ne-a așezat împreună cu îngerii, făcându-ne loc în ceata lor.

(Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii, traducere din greacă de Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Editura Arhiepiscopiei Bucureștilor, București, 1989, pp. 29-30)