Începuturile diaconatului – fundamente biblice şi patristice

A vorbi despre diaconie și ierarhia Bisericii înseamnă a vorbi despre rostul şi temeiul acestei slujiri, despre conştiinţa chemării şi a darului ei. Înseamnă a adânci această chemare în lumina roadelor și a importanței, căci „nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu ca şi Aaron” (Evrei 5, 4).

Pentru διάκονος („cel care slujeşte”), unitatea dintre slujirea lui Dumnezeu şi slujirea oamenilor este o pendulare dialectică între dimensiunea verticală şi cea orizontală a vieţii creştine: între doxologie şi slujire, cult şi ethos, viaţa contemplativă şi viaţa activă. Moise a ales tribul lui Levi, cel al fratelui său, Aaron, pentru a-l consacra cultului religios. Etimologia cuvântului levi, cu rădăcina lwh, definește diaconia, pentru că îi indică sensurile următoare: „a însoţi, a se ataşa de cineva, a se alipi de cineva”. Iosif Flavius vorbeşte (în Antichități iudaice, VI, 52; VII, 201) despre διάκονος του θεού – Leviţii destinați slujirii Templului (Iez. 44,11-15).

În Noul Testament, termenul διάκονος apare la Filipeni 1, 1 și Romani 15, 8, concentrat în jurul împlinirii îndatoririlor spirituale ale acestor slujitori bisericeşti. Slujirea devine acum privilegiu, nu povară sau corvoadă, privilegiul de a ajuta pe altul să audă, să vadă, dar şi să răspundă la cuvântul Adevărului divin în viaţa sacramentală a Bisericii. 

Sfântul Ignatie Teoforul, în Epistola către Magnezieni, aminteşte toate cele trei trepte ale Preoţiei ierarhice, iar în cea către Tralieni (III, 1) recomandă ca „toţi să respecte pe diacon ca pe Iisus Hristos”. Cât de adânc e faptul că Domnul, instituind preoţia și diaconia, le uneşte şi le întemeiază în propria Sa „trimitere” şi slujire: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, şi Eu vă trimit pe voi”. Domnul Însuşi, mai înainte, spusese că e „trimis”, căci „Nu fac voia Mea, ci voia Celui Care M-a trimis” (In. 5, 30).

(Pr. Moșescu Victor)

Ultimele din categorie