În Mănăstirea Esfigmenu, în vremea egumenului Sofronie, viețuia un monah tânăr, dar bogat în virtuți. În afară de multa sa evlavie, el se distingea și prin smerenie și multă nevoință. Dar fiindcă firea lui era bolnăvicioasă și fusese obișnuit cu un trai bun, căci provenea dintr-o familie nobilă, atunci când a început nevoința s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Egumenul i-a dat binecuvântare să bea lapte chiar și în Postul Mare. Fratele a primit și a spus: „Să fie binecuvântat!”. Dar fiindcă avea multă credință în Dumnezeu, și-a spus gândul său egumenului:

– Dacă-mi dați binecuvântare, voi bea ceai, iar Hristos Care îl poate face lapte, poate chiar și să mă vindece cu ceai.

Egumenul a fost foarte mișcat de mărimea de suflet a călugărului și i-a dat binecuvântare să bea ceai în loc de lapte. Dacă aceste cuvinte smerite ale monahului evlavios au mișcat pe egumen, cu cât mai mult pe Hristos.

Îmi spunea bătrânul Dorotei, îngrijitorul de bolnavi, că ceaiul acela l-a făcut Hristos nu numai lapte, ci și medicament tămăduitor care l-a vindecat pe monah de tuberculoză. A încetat să mai scuipe sânge, i-a scăzut temperatura, i-au dispărut durerile de mijloc și s-a făcut cu desăvârșire bine. După aceea își împlinea îndatoririle duhovnicești și ascultarea cu ușurință și postea ca și ceilalți părinți.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Părinți Aghioriți Flori din Grădina Maicii Domnului, Editura Evanghelismos, 2004, pp. 127-128)