Tatăl, fiul și întoarcerea (Luca 15, 11-32)
Dincolo de dimensiunea narativă propriu-zisă, parabola fiului risipitor are și o puternică dimensiune de actualitate. Ne invită să ne oglindim în personajul principal. Să ne vedem pe noi înșine în ipostaza celor care cheltuie în desfrânări bunuri pe care nu le-au agonisit. Precum sănătatea, tinerețea, voioșia, ori altele. Apoi, să ne venim în simțiri. Să ne întoarcem la Domnul, Părintele care ni le-a oferit și care ne așteaptă cu drag. Spre a fi repuși în demnitatea de fii.
Text și context
Din seria de relatări evanghelice cu mesaj și dimensiune de actualitate face parte cu certitudine și pilda fiului risipitor. E inserată într-o adevărată serie de narațiuni în care se vorbește despre Împărăția lui Dumnezeu și criteriile care duc înspre aceasta.
Mezinul
Protagonistul e mezinul. Alintatul familiei care, fără a prețui munca celor de dinaintea lui, cere partea de avere ce i se cuvine. Ca și când ar fi muncit la ea. Apoi, după ce o primește, pleacă în lumea largă, unde o risipește în scurt timp în desfrânări. Precum e firesc, urmează decăderea. Sărac și necunoscut, ajunge să pască turma de porci ai unor om de pe acele meleaguri ostile. Aici are loc momentul „venirii în sine”. Al reprioritizării valorilor. Unul surprins cu măiestrie de Michelangelo în frumoasa sa frescă și analizat în detaliu de către Sfinții Părinți. În cadrul acestor clipe, omul realizează ce bine era acasă. Leapădă de pe suflet poverile mândriei și gândurile de desfrâu și decide să se întoarcă Nu în ipostaza de fiu, ci cerând să fie îngăduit ca slugă. E conștient de greșeală, dar e la fel de sigur de dragostea pe care părintele său i-o poartă.
Întoarcerea
Odată ce aceste gânduri se limpezesc, omul se așterne pe cale. E dispus să-i ceară tatălui iertare și nădăjduiește că va fi reprimit în sânul familiei, chiar dacă într-o postură inferioară. Dorul său se intersectează, de bună seamă, cu al tatălui, la fel cum li se vor încrucișa privirile atunci când va ajunge înapoi.
La capătul sentimentului care motivează acțiunea de revenire se găsește inima îndurerată a părintelui. Una care-i roagă fiului întoarcerea. Va avea parte de o bucurie greu de descris în cuvinte atunci când îl va regăsi. O va transpune imediat în fapte. Ordine precise vor veni să-i dea glas. Va junghia vițelul cel îngrășat și va pune inel în mâna lui, restituindu-i demnitatea pierdută.
Ospățul spontan va stârni, însă, gelozia fratelui mai mare. Justificată într-un fel: „Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat”, ii va spune el. În dorința de a-l împăca, părintele îi va spune că toate ale sale îi aparțin, dar că bucuria întoarcerii celui pe care-l crezuse veșnic pierdut merita marcată cum se cuvine.
În loc de concluzii
Dincolo de dimensiunea narativă propriu-zisă, parabola fiului risipitor are și o puternică dimensiune de actualitate. Ne invită să ne oglindim în personajul principal. Să ne vedem pe noi înșine în ipostaza celor care cheltuie în desfrânări bunuri pe care nu le-au agonisit. Precum sănătatea, tinerețea, voioșia, ori altele. Apoi, să ne venim în simțiri. Să ne întoarcem la Domnul, Părintele care ni le-a oferit și care ne așteaptă cu drag. Spre a fi repuși în demnitatea de fii. De aceea, se cade să privim cu seriozitate la acest moment și să învățăm din smerenia fiului pomenit. Dacă o vom face, vom avea răsplată pe măsură. Îndrăzniți!
Judecata și ajutorul, oferite pe jumătate
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro