Înțelesul pocăinței este acesta: schimbarea minții omului, metanoia. A te pocăi înseamnă a trăi după minte; bineînțeles, după o minte îmbunătățită. Sfântul Marcu Ascetul spune și el: „Să nu asculți de inima ta câtă vreme n-ai scos din ea patimile, pentru că cele ce le are înlăuntru, pe acelea ți le pune înainte”. Metanoia înseamnă să trăim după o minte superioară, adică să fim raționali, cum ar zice Sfântul Antonie cel Mare.

Pocăința nu trebuie înțeleasă niciodată ca o încremenire cu fața spre trecut, nu trebuie înțeleasă niciodată ca o tânguire. Dumnezeu nu are nevoie de niște tânguitori, ci are nevoie de niște oameni care se angajează spre bine. Pocăința nu ține atât de trecut cât ține de prezent în vederea unui viitor schimbat spre bine. Pocăința nu este o lucrare în prezent cu fața spre trecut, pentru că și așa trecutul este irecuperabil, nu mai ai ce face, dacă ai făcut un rău în trecut nu-l mai poți schimba. Ci pocăința este o lucrare în prezent cu fața spre viitor, pentru că viitorul este hotărat de prezentul pe care îl trăim noi.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Veniți de luați bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, pp. 108-109)