Care ar fi, așadar, temele speciale observabile în propovăduirea Sfântului Apostol Petru? Pentru mine, cea dintâi și cea mai importantă îmi pare cea despre Hristos – Mesia și Fiul lui Dumnezeu. Petru mărturisește cu putere dumnezeirea lui Hristos: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei 16, 16). În predicile sale din Faptele Apostolilor, el insistă asupra faptului că Iisus este Mesia cel făgăduit și Mântuitorul lumii. Tot lui îi datorăm insistența pe pocăință și botez, ca desprindere din păgânism și așezare în limitele creștinismului. Prima sa predică, la Cincizecime, are ca temă centrală chemarea la pocăință: „Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi...” (Fapte 2, 38). Petru subliniază că pocăința este începutul vieții noi în Hristos.

O a treia temă-cheie, care îmi bucură mereu inima, este cea despre Învierea Domnului Iisus Hristos. El prezintă Învierea ca dovada supremă a dumnezeirii lui Hristos și temelia credinței creștine. Parcă din ea este izvorâtă și teologia care vizează universalitatea mântuirii. Prin convertirea sutașului Corneliu (Fapte 10), Petru afirmă că Evanghelia este destinată tuturor popoarelor, nu doar iudeilor. Deschide o cale, dar o și consfințește cu întreaga sa opțiune misionară. Cât privește viața creștinului, el o vde drept o viață sfântă, marcată de statornicia în credință. În epistolele sale, Petru îndeamnă la răbdare în suferințe, sfințenie și pregătire pentru întâlnirea cu Dumnezeu.

Care ar fi temele speciale prezente în propovăduirea Sfântului Apostol Pavel? Mai întâi, îndreptarea prin credință. Tema centrală a teologiei pauline este că omul se mântuiește prin harul lui Dumnezeu și prin credința în Hristos: „Dreptul din credință va fi viu” (Romani 1, 17). Unii au ales să creadă că asta presupune excluderea faptelor credinței și uită să privească aspectul general al misiunii pauline. Luăm un exemplu simplu. Dacă doar credința și harul – fără împreună-lucrarea prin fapte – ar fi suficiente mântuirii, la ce bun atâta misiune și zdroabă misionară? Să presupunem că, dacă ar fi avut sistemele moderne de comunicare  – Facebook ori tiktok, Pavel nu s-ar fi implicat în făptuirea misiunii? Ar fi rămas doar un lider de piață în știri, fără să înfrunte propriile ispite care l-au adus aproape de Hristos? După ani, unul dintre Părinții Bisericii avea să scrie: credința faptă este! Căci se făptuiește, prin împreună-lucrare în viețile noastre, tresărirea Învierii din care se naște Împărăția. 

Lui Pavel îi aparține și preocuparea continuă de a prezenta harul dumnezeiesc, accentuând mereu rolul acestuia în mântuire: „Prin har sunteți mântuiți, prin credință” (Efeseni 2, 8). Fără a uita să explice că acesta se află deplin în Biserică, definită drept Trupul lui Hristos. 

El dezvoltă învățătura despre Biserică drept comunitate vie, al cărei Cap este Hristos (Efeseni 1, 22-23). În ce privește unitatea dintre iudei și neamuri, ar trebui să recunoaștem din preaplin contribuția lui. Pavel insistă că în Hristos dispar barierele etnice și sociale: „Nu mai este iudeu, nici elin...” (Galateni 3, 28). Asta pentru că el leagă mântuirea de Cruce, care este centrul mântuirii: „Noi propovăduim pe Hristos Cel răstignit” (1 Corinteni 1, 23). Aici se cere să nu uităm că el propune, mai întâi, limitele vieții creștine ca viață în Duhul Sfânt. Creștinul este chemat să trăiască după Duhul și să rodească virtuțile creștine (Galateni 5, 22-23).

Altfel spus, de la ei am învățat credința în Iisus Hristos ca Mântuitor și Fiul lui Dumnezeu, importanța Învierii lui Hristos, necesitatea pocăinței și a convertirii, chemarea tuturor oamenilor la mântuire, nevoia vieții morale în acord cu sfințenia, dar o sfințenie definită prin limitele Bisericii în lucrarea mântuirii. Sfântul Petru a accentuat mai ales mărturisirea lui Hristos, pocăința și convertirea, în timp ce Sfântul Pavel a dezvoltat profund învățătura despre har, credință și Biserică. Împreună, cei doi Apostoli au pus bazele teologiei și misiunii creștine universale, devenind modele de credință, curaj și slujire pentru întreaga Biserică.

Așa și-au construit, în plan practic, teologia lor despre Euharistie. Astăzi, pornind de la  propovăduirea Mântuitorului și a Sfinților Apostoli Petru și Pavel, ce știm despre Taina Cuminecării? Euharistia reprezintă centrul vieții liturgice și duhovnicești a Bisericii creștine, fiind Taina prin care credincioșii se împărtășesc cu Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos spre iertarea păcatelor și dobândirea vieții veșnice. Învățătura despre Euharistie își are originea în însăși propovăduirea Mântuitorului și este dezvoltată și transmisă mai departe de Sfinții Apostoli, între care se disting în mod deosebit Petru și Pavel. 

Învățătura despre Euharistie apare în mod explicit în cuvintele și faptele Mântuitorului. Un moment fundamental îl constituie discursul despre „Pâinea Vieții” din sinagoga din Capernaum: „Eu sunt pâinea cea vie, care S-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci; iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este trupul Meu” (Ioan 6, 51). Mântuitorul continuă spunând: „Adevărat, adevărat zic vouă: dacă nu veți mânca Trupul Fiului Omului și nu veți bea Sângele Lui, nu veți avea viață în voi” (Ioan 6, 53). Aceste cuvinte constituie fundamentul dogmatic al Euharistiei, arătând că împărtășirea cu Hristos este necesară pentru mântuire.

Instituirea propriu-zisă a Tainei Euharistiei are loc la Cina cea de Taină. Luând pâinea și vinul, Domnul le transformă în Trupul și Sângele Său și le oferă apostolilor: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu” (Matei 26, 26). Apoi: „Beți dintru acesta toți, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi” (Matei 26, 27-28). Prin porunca „Aceasta să faceți spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19), Hristos încredințează Apostolilor și urmașilor lor slujirea euharistică, care va continua în Biserică până la sfârșitul veacurilor.

Deși în scrierile atribuite Sfântului Apostol Petru nu găsim o expunere sistematică a doctrinei euharistice, întreaga sa propovăduire este centrată pe jertfa și învierea lui Hristos, care constituie temelia Euharistiei. În prima sa epistolă, Petru vorbește despre răscumpărarea credincioșilor: „Ci cu scump sângele lui Hristos, ca al unui miel nevinovat și neprihănit” (1 Petru 1, 19). Referirea la Sângele lui Hristos evidențiază dimensiunea jertfelnică a Euharistiei, prin care credincioșii participă la roadele Jertfei de pe Cruce. În cartea Faptele Apostolilor, Petru este prezentat conducând comunitatea primară din Ierusalim. Despre această comunitate se spune că: „stăruiau în învățătura apostolilor și în comuniune, în frângerea pâinii și în rugăciuni” (Fapte 2, 42).Expresia „frângerea pâinii” este una dintre cele mai vechi denumiri ale Sfintei Euharistii. Astfel, Petru contribuie la consolidarea practicii euharistice în viața Bisericii primare.

Sfântul Apostol Pavel oferă cea mai amplă prezentare teologică a Euharistiei din Noul Testament. În Prima Epistolă către Corinteni, el transmite tradiția primită de la Domnul: „Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat și vouă: că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine...” (1 Corinteni 11, 23). Pavel redă cuvintele instituirii Euharistiei și subliniază caracterul ei comemorativ și sacrificial: „Ori de câte ori mâncați pâinea aceasta și beți paharul acesta, moartea Domnului vestiți până când va veni” (1 Corinteni 11, 26). În aceeași epistolă, Apostolul vorbește despre comuniunea reală cu Hristos: „Paharul binecuvântării pe care-l binecuvântăm, nu este oare împărtășirea cu Sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem, nu este oare împărtășirea cu Trupul lui Hristos?” (1 Corinteni 10, 16). Pavel evidențiază și dimensiunea eclezială a Euharistiei: „Căci o pâine, un trup suntem cei mulți; căci toți ne împărtășim dintr-o pâine” (1 Corinteni 10, 17). De asemenea, el atrage atenția asupra necesității pregătirii sufletești pentru primirea Sfintei Împărtășanii: „Să se cerceteze însă omul pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar” (1 Corinteni 11, 28).

Vedem, așadar, că propovăduirea despre Euharistie începe cu însuși Mântuitorul Iisus Hristos, care a vestit necesitatea împărtășirii cu Trupul și Sângele Său și a instituit această Taină la Cina cea de Taină. Sfântul Apostol Petru a contribuit la păstrarea și practicarea Euharistiei în comunitatea creștină primară, iar Sfântul Apostol Pavel a dezvoltat cea mai profundă reflecție teologică asupra sensului ei sacrificial, comunitar și mântuitor. Astfel, Euharistia apare în propovăduirea lor ca izvor al unității Bisericii, participare reală la jertfa lui Hristos și arvună a vieții veșnice. 

În ultimii ani am urmărit atent reacția unor inventatori de diferențe între Petru și Pavel, între teologia unuia și a celuilalt în ce privește viața duhovnicească, viața Bisericii ori viața pur și simplu. De aceea am simțit nevoia, în zilele postirii de dragul amintirii lor, să îmbunătățim un pic „portofoliul” de gânduri apostolice. Pe cei care denigrează mereu Biserica îi înțeleg – vorba lui Pavel rămâne, să nu judecăm pe cei care au gânduri de necredință –, dar mă îndurerează teribil când pierdem sensul mărturiei apostolice acordând prioritate mai degrabă răutății decât bunătății izvorâte din citirea Scripturii. Pe cale, călcând pe urmele pașilor lor, poate înțelegem în ce mod Hristos este Învierea.