Timiditatea reprezintă „o însușire care arată lipsa de îndrăzneală, sfială”, aceasta este explicația cuvântului, potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române. De-a lungul timpului, viața ne învață să trecem mai ușor peste obstacole, să ne învingem timiditatea și să ne atingem scopul cu din ce în ce mai mult curaj. În cariera mea didactică de peste două decenii, am observat că, în general, persoanele tinere sunt, cel puțin la început de drum, ușor nesigure și sfioase. Așadar, când vorbim despre timiditate, ne putem gândi, oarecum automat, la copii și tineri, pentru că ei sunt lipsiți de o prea mare experiență de viață.

Nu de puține ori am remarcat că elevii cei mai buni sunt și cei mai timizi, iar asta pentru că stau și se gândesc de două ori înainte de a vorbi sau de a decide. Faptul că nu se pripesc și iau în calcul toate variantele, alegând varianta cea mai bună mi de pare un lucru foarte bun. Dar, oare, oamenii nu vor fi tentați să nu-i ia în serios? Este o întrebare la care ar trebui să reflectăm, pentru că ar fi o mare nedreptate ca un copil foarte deștept și cu bun simț să aibă de suferit și să fie etichetat greșit de ceilalți. La polul opus, am observat copii foarte spontani, care nu dădeau neapărat cele mai bune răspunsuri, dar care erau imediat etichetați ca fiind foarte deștepți, datorită repeziciunii cu care răspundeau.

Varianta ideală ar fi, în acest caz, să încercăm să-i educăm pe copiii noștri astfel încât să nu fie nici excesiv de timizi, iar prin asta să aibă de suferit, fiind marginalizați de către ceilalți, nici prea îndrăzneți, ispitiți să devină obraznici, căci pragul dintre îndrăzneală și obrăznicie poate fi lesne depășit. Trebuie să găsim „o măsură în toate”, după cum spuneau latinii, și să încercăm să le explicăm copiilor de când sunt mici ce înseamnă îndrăzneala cea bună, să fii spontan, fără să depășești limitele bunului simț, să fii puțin timid, dar și încrezător în forțele proprii.

Timizi și spontani au existat și vor exista mereu, iar  acest lucru ține și de firea omului, dar mai ales, de educația primită în familie. Am avut bucuria să descopăr cum cei care în copilărie erau extrem de timizi s-au descurcat foarte bine în viața de adult, devenind niște oameni deosebiți, responsabili și respectați. Sunt sigură că la momentul potrivit au luat decizii bune, depășind obstacolul timidității. Desigur, am întâlnit și copii care fuseseră niște elevi foarte spontani, pe vremea când erau la școală, dar care, în anumite situații au avut de suferit, poate chiar din cauza spontaneității lor excesive.

Așadar, nu contează atât de mult cum ai pornit în viață. Mai important este să știi să îmbini spontaneitatea cu timiditatea și să fructifici toate șansele care ți se oferă, mai ales că pot fi irepetabile. Nu spune nimeni că doar timizii reușesc în viață, nici că doar cei spontani vor reuși, ci trebuie să știm să îmbinăm cele două atitudini. Dacă copiii noștri vor învăța să facă acest lucru, vor avea cele mai bune rezultate atât la școală, cât și în viață!

Îți mai recomandăm și: Patru investiții pe care le poți face în copiii tăi