Credința noastră este pe de-a-ntregul credință a învierii. Ea învie sufletele moarte, ceea ce eu cred că este o mai mare minune – și atunci, cum să nu poată învia și trupurile? Tu îți mărturisești credința tare în Atotputernicul Dumnezeu, Făcătorul cerului și al pământului, însă te chinuie întrebarea: „Cum va învia Dumnezeu trupurile îmbătrânite și ofilite?”. Păzește-te ca nu cumva să te asemeni cu vrăjmașii lui Hristos, saducheii, care, de asemenea credeau în Dumnezeu, însă tăgăduiau învierea din morți.

Trupurile tinere și cele bătrâne nu sunt deopotrivă în moarte? Și nu se desfac atât unele cât și celelalte în țărână, din care au și fost zidite la început? Dar atât unele, cât și celelalte vor învia cu o la fel de mare ușurință în Ziua de Apoi, în Ziua Judecății, prin cuvântul Ziditorului.

Nici slăbiciunea picioarelor bătrânești nu va încetini, nici sprinteneala picioarelor tinerești nu va grăbi scularea morților din țărâna mormintelor. Cuvântul lui Dumnezeu poate orice: El învie și omoară, face și nimicește. Toate sunt cu putință la Dumnezeu.

Spui cu naivitate că n-ai dori nicicum să fii în împărăția lui Hristos în trupul tău de acum, bătrânesc și prăpădit. Nici nu vei fi, soro, nu te teme! Când sufletul mort al unui [ne]credincios învie, se scoală și învie prin credință, sufletul lui cel nou de-abia mai seamănă cu vechiul suflet mort, dar personalitatea lui rămâne conștientă de sine de-a lungul întregii sale vieți. Ceva asemănător se întâmplă când cineva își leapădă zdrențele și se îmbracă în mătase. Ceva asemănător se va întâmpla și cu trupurile.

(Episcopul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. 1, Editura Sophia, Bucureşti, 2002,  pp. 279-280)