Între altele, orice dictatură se manifestă împotriva drepturilor naturale ale persoanei umane: dreptul de libertate, de exprimare, de credinţă etc. În numele unei ideologii născocite, dictatura are pretenţia de a implementa, cu mijloace opresive, propriile aberaţii, avansate cu patos morbid de susţinătorii ei tirani, despoţi cu mari probleme de personalitate. Modificând virulent Adevărul lucrurilor, dictatura transformă realitatea socială dintr-un spaţiu dat, impunând anarhia în locul ierarhiei valorilor.

În rezumat, dictatura este opusul democraţiei. Iar una dintre cheile ce diferenţiază cele două forme de guvernământ este tirania, respectiv toleranţa.

Teologic vorbind, niciunul dintre cele două sisteme nu creează un climat propice pentru dezvoltarea armonioasă a persoanei umane. Aceasta întrucât, dictaturile, exaltă elementul general în detrimentul particularului, în timp ce democraţia accentuează particularul şi minimalizează comunul. Altfel spus, în dictatură persoana este anihilată pentru a impune colectivul, iar în democraţie este promovat individul separat de comuniune. Însă, persoana umană trăieşte deodată în sine şi în ceilalţi. Mai bine zis, trăieşte mai mult în sine, atunci când se dăruieşte celorlalţi. Ceea ce înseamnă că peroana este o identitate-comunională care nu poate face abstracţie de nicio latură a binomului existenţei sale.

Toleranţa este un construct atât de promovat în democraţie şi are, la prima vedere, rolul de a susţine drepturile suverane ale oricărui individ dint-o societate. În acest sens, cea mai largă definiţie a dicţionarului spune despre toleranţă că este: „indulgență pentru ceea ce nu se poate împiedeca sau nu trebue să fie împiedecat” (se poate observa impersonalul categoric trebue). Numai că, toleranţa produce consecinţe dezastruoase, atunci când nu i se alătură nicidecum ideea de responsabilitate. Astfel, în numele toleranţei (fără responsabilitate), toată scara valorilor sociale, construită într-un acord tainic cu strămoşii şi verificată de generaţii întregi, poate fi relativizată sau chiar modificată în numele acestei toleranţe libertine. Practic, prin toleranţă, orice drept individual poate fi revendicat în pofida majorităţii, a tradiţiei şi a binelui comun din fire.

Observăm cum toleranţa devine o pistă democratică, care activează într-o altă manieră şi cu alte mijloace, toate schemele de opresiune ale dictaturii, cu o diferenţă deloc întâmplătoare: nu se ştie cine este tiranul/dictatorul. Volens nόlens se impune dictatura libertinajului asupra libertăţii, a mahalalei în locul comunicării/cuminecării, a moralei sociale/etice asupra credinţei asumate.

Victimele toleranţei pot fi, şi sunt, mai mari decât cele ale represiunii dictatoriale. Sunt mai grave şi mai multe plecând, în primul rând, de la imposibilitatea reperării agresorului şi a victimei. Practic, agresor devine orice individ care, pe temeiul toleranţei, poate revendica drepturi anormale, antipersonale, antivalorice, antisociale, imorale etc, pe care, cu sprijin legislativ tolerant, le impune majorităţii, fără drept de apel. Astfel, victime devin tocmai cei care-l tolerau în boala lui.

Înţelegem astfel, că în toleranţa impersonală e posibil orice. Toate sunt amestecate cu toate. Dar, mai cu seamă, acest soi de toleranţă devine sloganul dictatorilor anonimi, care vor a stăpâni masele, nu cu opresiune directă, ca în dictatură, ci cu „arme ascunse” manevrate de „mâini ce poartă mănuşi albe”.

Foarte uşor, în numele toleranţei poţi pierde dreptul de a crede, dreptul la familie, dreptul la libertate, dreptul la Adevăr etc, fie pentru că lezezi conştiinţele minoritare, fie pentru că nu reprezinţi o majoritate. De aceea, toleranţa fără responsabilitate se transformă într-o dictatură fără precedent..., dar nu fără soluţii.

Se ştie foarte bine (chiar şi de cei ce nu vor a şti), că tradiţia poporului român este un model aparte de toleranţă între popoarele lumii. Cazul coexistenţei a cel puţin zece etnii şi tot atâtea culturii şi religii în Dobrogea, mai bine de 500 de ani, precum şi cazul coabitării policrome etnice, interculturale şi interconfesionale în Ardeal, sunt deja arhicunoscute. La care, dacă mai adăugăm faptul că românii, majoritari ortodocşi, şi-au ales încrezători un preşedinte de altă etnie şi de altă confesiune, ar fi deja ultragrăitor. Ele sunt o dovadă că purtăm în fibra neamului nostru experienţa toleranţei, în numele căreia am suportat chiar şi dictatura, care ne-au făcut, pe undeva, imuni la virusul oricărei dictaturi.

Pentru români, toleranţa este un act de libertate unită cu responsabilitatea, care dă un soi de atitudine umană ce nu transgresează firea, rânduiala, bunăstarea şi nici nu trece peste libertatea celuilalt, cât timp nu mă obligă să-mi ucid propria libertate. Este toleranţa care concreşte odată cu valoarea persoanei. Este echilibrul care nu bulversează etajele naturii, ci dimpotrivă, respectă fiecare făptură cu funcţia şi scopul ei în creaţie. Este discernământul care nu subscrie persoanele ipostasurilor biologice, nici nu blamează omul în numele drepturilor animalelor. Este libertatea care tolerează răul şi-l îngăduie până la limita compromiterii normalităţii. Este limpezimea vieţii care ştie să discearnă autenticul de impostură. Este sănătatea care îngăduie pe bolnav, dar nu justifică boala. Este ochiul treaz care veghează în bezna imoralităţii. Este memoria care-şi asumă strămoşii şi nu îngăduie faţă de ei amnezii vinovate, etc, etc. Este tot ceea ce merită a fi bun şi vrednic de urmat pentru firescul unui popor.

În numele acestei toleranţe, care niciunde în lume nu are corespondent, avem temeiul şi obligaţia de a spune un nu categoric oricărui slogan tolerant, care incurajează impostura şi susţine ideologia unei noi dictaturi. Fie şi numai pentru că aşa suntem noi, românii...!