Zis-a Domnul: Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu, ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine, și cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. Cine ține la viața sa o va pierde, iar cine-și va pierde viața pentru Mine, acela o va afla. Cine vă primește pe voi pe Mine Mă primește, și cine Mă primește pe Mine primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Cine primește proroc în nume de proroc, plată de proroc va lua, și cine primește pe un drept în nume de drept răsplata dreptului va lua. Și cel ce va da de băut unuia din aceștia mai mici numai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic, adevărat grăiesc vouă: Nu-și va pierde plata sa. Sfârșind Iisus de dat aceste învățături celor doisprezece ucenici ai Săi, a plecat de acolo ca să învețe și să propovăduiască mai departe, prin cetățile lor. (Matei 10, 37-42, 11,1) (Sâmbătă în săptămâna a șaptea după Rusalii)

Cuvintele Domnului rânduite să se citească la Sfânta Liturghie în cea de-a șaptea sâmbătă după Rusalii par a fi dure, greu de urmat, poate chiar ușor scandalizatoare: „Cine iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”. La Marcu se spune chiar mai apăsat, că „dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu” (Mc. 14,26). Desigur, nu e vorba despre ură ca sentiment îndeobște asociat cu păcatul capital, acela al uciderii spirituale a aproapelui. Ura este aici de fapt lepădarea de ceva sau de cineva, pentru dedicarea totală lui Dumnezeu. Și la Matei, deși limbajul e mai dulce, totuși îndemnul rămâne greu de urmat. De fapt, ceea ce spune Domnul Iisus înseamnă că nu există nicio valoare în lume vrednică să depășească cinstirea de Dumnezeu. Nimeni nu poate să motiveze că din dragoste de mamă, tată, soț, soție, copii, Îl va lăsa pe Dumnezeu pe plan secund. Nu se poate așa ceva, nu fiindcă Dumnezeu ar fi absurd și gelos, vrând să îi lepădăm pe cei dragi pentru El. Însă iubirea adevărată depășește dulcegăria așa-zis umanistă. A iubi cu adevărat pe părinți, pe frați, pe cei apropiați, înseamnă a iubi pe Dumnezeu. Cele două tipuri de iubire nu se exclud. 

În Evanghelia citită cu doar trei zile înainte, în miercurea acestei săptămâni, Mântuitorul chiar părea să afirme opusul, atunci când îi critica pe farisei și cărturari că nu respectă porunca a patra din Decalog, referitoare la cinstirea părinților: „Voi însă spuneți: Cel care va zice tatălui său sau mamei sale: Cu ce te-aș fi putut ajuta este dăruit lui Dumnezeu, acela nu va cinsti pe tatăl său ori pe mama sa; și ați desființat cuvântul lui Dumnezeu pentru datina voastre” (Matei 15, 5-6). Iar altădată Hristos îndeamnă să îmbrăcăm pe cei goi, să hrănim pe cei înfometați și să primim pe cei străini, adăugând  că de facem așa unuia mai mic, Lui Îi aducem slavă (Mt. 25, 34-40). Cu atât mai mult hrănind, protejând, îngrijind pe ai noștri împlinim legea dumnezeiască a dragostei. Dar aceste enunțuri nu se contrazic, fiindcă o cinste corectă înseamnă să nu uităm niciodată de Dumnezeu, atunci când iubim. De fapt, nici nu se poate, fiindcă iubirea adevărată e însăși esența lui Dumnezeu, după cum afirmă Evanghelistul Ioan (1 Ioan 4, 8). Dar iubirea ca atașament bolnav, devenită dependență, e o falsă iubire. Controlul exclusiv al unui părinte la adresa unui copil matur nu e dragoste, ci înțelegere păcătoasă a relației părinte-copil. Reciproca e și ea valabilă. 

Iubirea adevărată presupune crucea. La aceasta Se referă Hristos atunci când spune: „Cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine”. Crucea înseamnă o iubire responsabilă, jertfelnică, una care acceptă sacrificiu și suferință, așadar nu o iubire egoistă ci dăruitoare, chiar dacă doare. Semnul Sfintei Cruci semnifică îmbrățișarea pe orizontală a întregii lumi, iar pe verticală, a cerului cu pământul. Iubirea crucificată a lui Hristos nu se rezumă la iubirea pământească, ci o unește cu cea dumnezeiască, la care ne cheamă pe toți. 

Iubirea de sine, cea greșită, cea egoistă, e o falsă raportare la lume și la Dumnezeu. Tocmai de aceea Mântuitorul continuă cu acest joc de cuvinte evanghelic: „Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi”. Aceasta înseamnă că pierderea aparentă a timpului particular, pentru folosul altora, de fapt este un câștig. Aparenta reținere în a-ți împărți ceva cu oamenii, pentru a nu sărăci, e o falsă cale, care nu duce la câștig decât poate cel mult pe pământ, însă adesea nici măcar atât. Adevăratul câștig vine atunci când noi cheltuim talantul, darul primit de la Dumnezeu, cu cei din jur, și nu când îl îngropăm în pământul propriei noastre persoane.

Alte îndemnuri, asemănătoare celor expuse mai sus, se regăsesc în partea a doua a Evangheliei din această a șaptea sâmbătă după Rusalii. Expresia „Cine vă primește pe voi, pe Mine mă primește” explică la modul practic cum anume poate fi iubit oricine, de la părinți și frați la străini, fără a-L pierde pe Dumnezeu sau a-L pune pe plan secund. Primim plata pentru ceea ce dăruim, de aceea cei ce primesc pe un proroc sau pe un drept în numele Domnului, vor primi răsplata pe măsură. Tot așa pot fi iubiți mama, tatăl, fiii și fiicele: în numele Domnului. În afara iubirii lui Dumnezeu, orice fel de iubire omenească devine nu doar urâtă lui Dumnezeu, ci și inutilă, fiindcă nu crește duhovnicește nici pe cel ce iubește, nici pe cel ce pare a fi iubit. În schimb, toate cele ce sunt săvârșite în numele Domnului vor primi răsplata meritată. Dumnezeu nu rămâne dator niciodată. Și pentru un pahar de apă rece dat în numele lui Dumnezeu, adică și pentru cel mai mic gest făcut din iubire adevărată, și nu pătimaș, un om cuviincios va primi răsplată.