Cu toţii aţi întâlnit în viaţă destui oameni, mai ales femei, care trăncănesc, trăncănesc şi iar trăn­cănesc la nesfârşit, fără vreo reţinere, şi limba lor nu mai oboseşte: meliţă, meliţă şi iar meliţă. Tot ce spun ei e deşertăciune, lucruri care nu aduc folos nimănui. Şi Sfântul Efrem Sirul se roagă lui Dumnezeu să-l izbăvească de grăirea în deşert. El se temea să nu cadă, să nu-l piardă limba, pe când aceşti nefericiţi guralivi nu se tem de nimic.

Ştiţi că adeseori oamenii îi suportă pe aceşti flecari: „Trăncănesc, lasă-i să trăncănească” –, iar lor li se pare că sunt ascultaţi cu plăcere, neştiind că în adâncul inimii oamenii se simt împovăraţi de ei şi chiar îi urăsc. Atât de mare rău este gră­irea în deşert, răul pe care ei îl produc cu flecă­reala lor!

Dacă limba trăncăneşte şi vorbeşte în deşert, şi gândurile rătăcesc, nu se concentrează la nici un lucru profund, adevărat, important, hoină­resc peste tot fără nici o ţintă, aşa cum hoină­reşte un nenorocit de câine vagabond, dând din coadă. Atât gândurile, cât şi simţămintele, cât şi orientarea dorinţelor lor, a activităţii lor sunt de­şarte, lipsite de importanţă. Sufletul e flămând, omul cu pricina este nesuferit celorlalţi, iar sieşi îşi aduce o vătămare foarte, foarte gravă. Iată ce înseamnă grăirea în deşert.

Oamenii înţelepţi, care duc viaţă duhovni­cească, nu grăiesc în deşert niciodată: ei sunt în­totdeauna tăcuţi, concentraţi. În Grecia antică erau la mare cinste filosofii şi înţelepţii. Filosofii nu primeau pe nimeni ca ucenici până când cel cu pricina nu dovedea că ştie să tacă – însă ar fi trecut, oare, acest examen vreunul dintre flecarii noştri contemporani? Bineînţeles că nu. (Sfântul Luca, Arhiepiscopul Crimeei)

(Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, pp. 142-144)