Iubirea declarată are rostul ei, dar iubirea adevărată şi dătătoare de bucurie este întrupată în gesturi şi fapte. Să devenim conştienţi, să ne întrebăm cât mai des: „Doamne, ce fac acum? Pentru cine fac?”. În felul acesta, copiii noştri s-ar simţi mult mai iubiţi decât se simt acum.

Mulţi copii au probleme emoţionale, au probleme de comportament, pentru că nu se simt iubiţi de părinţi. Şi în ce constă această lipsă de iubire? În primul rând, în faptul că nu sunt ascultaţi, uneori nici măcar auziţi, când spun lucruri părinţilor. O mamă poate să spună (fără să înțeleagă cât rău provoacă): „Acum am treabă, lasă, vino mai încolo, du-te şi te uită la televizor...”. Sau: „Iar îmi spui toate prostiile? Mai bine spune-mi ce note ai luat astăzi”. Singura realitate care nu e prostie pentru mulţi dintre părinţi este nota. „Prostii” sunt tot ce simte copilul, tot ce nu înţelege, tot ce-l sperie sau îl doare...

Cea mai duhovnicească formă de iubire este ascultarea. Să tăcem total şi să-l ascultăm pe cel care ne vorbeşte. Dacă nu avem timp, îi spunem: „Uite, nu vreau să te ascult neatentă, dar peste o jumătate de oră, când termin treaba asta, te ascult”. Şi relaţiile dintre soţi şi relaţiile cu copiii şi relaţiile de muncă sau de prietenie se schimbă, dacă învăţăm să ascultăm. Să ascultăm total. Noi nu ascultăm niciodată. Faceţi exerciţii, să vedeţi că niciodată nu ascultăm. Începe cineva să vorbească, noi zicem: „A, ştiu ce vrea să spună!” şi ne pregătim replica, fie ca să-l contrazicem, fie ca să schimbăm subiectul. Celălalt simte, pentru că adevărata comunicare este şi dincolo de cuvinte, şi se irită şi ne irităm unul pe altul şi nu mai ajungem la comunicare...

Când ascultăm pe cineva, vom descoperi cu uimire că l-am înţeles şi chiar dacă nu vom fi de acord cu cele spuse sau nu putem face nimic, cel ascultat se va simţi iubit şi ajutat. Mai ales dacă ne-am şi rugat în timp ce ascultam.

Poate că mă repet, dar vă rog să încercaţi ca, orice aţi face, să puneţi gândul acesta: „Acum, în chiar ce fac acum, pot să mă întâlnesc cu Dumnezeu dacă-mi aduc aminte de El şi mă arăt Lui şi pot să simt bucuria pe care El mi-a dat-o şi care este în mine indiferent ce aş simţi cu simţurile mele, indiferent ce aş simţi cu sentimentele mele”.

Acum ştim că avem două dimensiuni ale simţirii – cea psihosomatică şi cea duhovnicească – şi că putem simţi diferit, în acelaşi timp. Aşa vom putea să nu ne identificăm doar cu simţirile trupeşti sau emoţionale şi să devenim conştienţi de cele ale duhului. Aşa voi putea să simt bucuria că în Hristos sunt în relaţie de frate şi soră cu orice semen al meu şi că El îmi dă putere să iubesc aşa cum mi-a poruncit, dar şi întristarea, sau iritarea, sau satisfacţia născute din gesturile ocazionale.

(Monahia Siluana Vlad, Deschide Cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, 2013, pp. 29-31)