Cred că am cântat de zeci de ori colindul în care rosteam-cântam cuvintele: „E Iisus Păstorul mare, turmă ca El nimeni n-are…”. Când eram mai mic, mi se părea fenomenal să ai un astfel de Iisus. Nu înțelegeam deloc ideea de turmă, deși uneori o intuiam. Am crescut, totuși, într-un cartier muncitoresc. Acolo, intrările și ieșirile în și din schimbul de muncă erau un spectacol fascinant. Dar îmi păreau – și erau- o mulțime fără chip. Turma lui Dumnezeu este însă legată de restaurarea chipului, de ordinea care vine din interior, din construcția diafană a identității cu Hristos Domnul. Deseori am încercat să înțeleg ce înseamnă „turmă ca El nimeni n-are” și am descoperit zeci de posibile ecuații de răspuns. Dar nu și răspunsul. 

Iarnă. Zi trecută bine spre seară. Obosit de o zi lungă, am trecut prin cimitir să ajut un prieten sărman să-și afle liniștea. Se stinsese dărâmat de griji. Ningea viscolit sau, ca să spun mai bine, ningea cu viscolul în fiecare fulg. Greu prin troienele din suflet, greu și prin cele din cimitir. M-am apropiat de locul unde sunt înmormântați Eroii Revoluției din Decembrie 1989. Și, din vălătucii aceia de viscol, s-a ivit o bătrână. Pipernicită și aruncată parcă dintr-o parte în alta de vânt. Eram aproape unul de altul când am văzut că mătura mormintele cu niște crengi de brad. Mi se părea inutil, până când am remarcat că parcă zăpada îi respecta mai mult zdroaba decât mine. Nu se așeza unde grunjii de gheață dublau parcă piatra mormintelor. Vin lângă ea și o întreb dacă pot să o ajut. Nu ridică privirea și-mi spune: „Dumneata fă ce știi, roagă-te!” Să vă spun cinstit, uitasem orice gând de rugăciune, iar frigul părea că e mai aprig, deși ninsoarea se oprise. Dată parcă laolaltă de brațul cu brăduț al bătrânei. În sunetul hârșâit al gheții atinse de cetina bradului, am început o ectenie pentru cei plecați... Am spus-o peste freamătul alb care ne înconjura. Apoi bătrâna a început să murmure ușor: „O, ce veste minunată!”. Nu cânta. Bocea. Am ținut isonul cu ascultarea. 

Când a terminat, mi-am luat inima în dinți și am întrebat-o: „Să mă iertați, aveți vreun nepot, soț ori pe cineva aici?”. M-a privit aproape compătimindu-mă. Și mi-a răspuns: „Nu, părinte. Nimeni din familia mea nu mai trăiește de mult timp. Dar și aceștia, și îmi arătă spre mormintele măturate de efortul ei, sunt tot ai noștri. Fără ei, mulți ar fi rămas fără Hristos. I s-ar fi micșorat turma Mântuitorului”. Atunci mi s-au deschis ochii. Acolo, în mijlocul cimitirului, am fost martor că turma lui Hristos e mare. Că moartea nu ne scade din turmă, ci ne adaugă și ne ține în siguranța Învierii. Ne-am întors spre lume, către poarta mare a cimitirului, ca doi camarazi de arme. Niciun semn de oboseală, dar și cu o tăcere care ne odihnea. I-am sărutat mâna și ne-am despărțit. Mi-am petrecut următoarele zile încercând să aflu cine este, de unde i se trage râvna ei pentru cei plecați. Am înțeles că argumentul ei era suficient: „Sunt ai noștri!”.

Poate părea o poveste și atât. Pentru mine, însă, din seara aceea a început reevaluarea propriei gândiri asupra Învierii. Și pentru asta a trebuit să aud un colind. Să nu lăsați golirea de sens a cuvintelor din colinde să construiască o „colindeală” manelistică, lipsită de conținut. Hristos nu poate fi scos din vestirea Nașterii Lui. Nu poate fi dat afară din propria poveste, cum se întâmplă, din păcate, tot mai des. Dacă vrem să fim așezați în valori, n-avem voie să-i uităm pe cei care au murit convinși că o fac pentru un Bine ce nu poate veni către noi decât urmând drumul spre Betleem. Când rămânem aproape de Hristos Domnul, putem măsura cu inima turma Lui. Cu toți ai noștri în ea.