Dorind El să-l ridice la această desăvârşire şi pe cel pe care l-a creat la început după chipul Său cel dumnezeiesc, preabunul i-a dat o poruncă dumnezeiască prin care, dacă ar fi împlinit-o până la sfârşit fără de sminteală, ar fi fost într-adevăr fericit şi s-ar fi desfătat întotdeauna curat şi fără de patimi în împreună-vorbirea cu Însuşi Dumnezeu. Căci prin acea suflare dumnezeiască, El a pus în om toate acele virtuţi preţioase care se află şi în fiinţa dumnezeiască şi atotsfântă. Ele sunt: bunătatea, milostivirea, blândeţea, adevărul, dragostea şi cele asemănătoare cu ele. Cu toate acestea, nu i-a dat dintr-o dată şi desăvârşirea pentru ca, pe de o parte, să nu se înalţe cu mulţimea darurilor şi să nu fie lipsit definitiv de iubirea dumnezeiască iar pe de altă parte, fiind încurajat de dorinţa binelui desăvârşit şi curat, el să năzuiască mereu mai mult spre dobândirea lui. Mă obligă să înţeleg aşa acea împrejurare în care el nu a putut să se înfrâneze mult timp de la încălcarea poruncii lui Dumnezeu. Dacă el ar fi avut o credinţă neclintită, atunci ar fi avut şi o reuşită sigură — căci din credinţă se naşte înţelegerea după cum spune clar cugetarea înţeleaptă a Scripturii: „dacă nu credeţi, nu veţi înţelege”. Astfel, cauza căderii lui Adam a fost nedesăvârşirea credinţei şi a iubirii faţă de Creator.

(Sfântul Maxim Grecul, Viaţa şi cuvinte de folos, Editura Bunavestire, Galaţi, 2002, p. 100)