Se spunea despre avva Ioan că unei tinere i-au murit părinții și a rămas sărmană. Iar numele ei era Paisia. Deci, a socotit să-și facă gazdă de străini casa, spre primirea părinților Schitului. A rămas, așadar, primind pe străini vreme multă și odihnind pe părinți; iar după o vreme, după ce a cheltuit lucrurile, a început a fi lipsită. Deci, s-au lipit de dânsa niște oameni răzvrătiți și au schimbat-o din socoteala cea bună. Și de aceea a început a petrece rău, încât a ajuns ea ca să curvească.

Au auzit părinții și foarte s-au mâhnit. Și poftind pe avva Ioan Colov, i-au zis:

– Am auzit despre sora aceea că petrece rău și ea; când putea, și-a arătat mila ei către noi, iar acum noi să arătăm către dânsa milă și s-o ajutăm. Deci, ostenește-te până la dânsa și, după înțelepciunea ce Ți-a dat-o Dumnezeu, iconomisește cele pentru dânsa.

Deci, a venit avva Ioan la dânsa și a zis bătrânei portărițe:

– Spune stăpânei tale că am venit eu!

Iar ea l-a gonit, zicând:

– Voi dintru început ați mâncat cele ale ei și voiești să te întâlnești cu dânsa?

Drept aceea, suindu-se bătrâna, i-a spus despre dânsul. Și îi zice ei cea tânără:

– Acești călugări de-a pururea umblă pe lângă marea Roșie și găsesc mărgăritare.

Împodobindu-se dar, a zis să-l aducă la dânsa. Deci, după ce s-a suit, apucând ea mai înainte, a șezut pe pat. Și venind avva Ioan, a șezut aproape de dânsa. Și căutând în fața ei, avva i-a zis:

– Pentru ce ai defăimat pe Iisus, de ai venit la aceasta?

Iar ea auzind, a înghețat cu totul; și plecând în jos capul său, avva Ioan a început a plânge foarte. Și a zis ea lui:

– Avvo, ce plângi?

Iar după ce a căutat la ea, avva iarăși s-a aplecat în jos, plângând, și i-a zis ei:

– Văd că satana joacă în fața ta și nu voi plânge?

Iar ea auzind, i-a zis lui:

– Este pocăință, avvo?

Îi zice ei:

– Este.

Îi zice lui:

– Ia-mă unde voiești!

Îi zice ei:

– Să mergem!

Și s-a sculat să meargă după dânsul. Și a luat seama avva Ioan că nimic n-a pus la rânduială, nici n-a grăit pentru casa sa. Și s-a mirat. Deci, după ce au ajuns la pustie, s-a făcut seară, și făcând din nisip un căpătâi mic și însemnând chipul crucii, i-a zis:

– Dormi aici!

Și făcându-și și lui căpătâi puțin mai departe și împlinindu-și rugăciunile, s-au culcat. Iar pe la miezul noptii deșteptându-se, vede o cale luminoasă, de la cer până la dânsa întărită și a văzut pe îngerii lui Dumnezeu ducându-i sufletul. Drept aceea, sculându-se și mergând la dânsa, a mișcat-o cu piciorul. Iar după ce a văzut că a murit, s-a aruncat pe sine cu fața la pământ, rugându-se lui Dumnezeu și a auzit că un ceas al pocăinței ei s-a primit mai presus decât pocăința multora, care zăbovesc și nu arată fierbințeala unei pocăințe ca aceasta.

(Patericul, ediția a IV-a, revizuită, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004, pp. 110-111)