Venerabila Mănăstire Neamț, prin seculara sa existență, constituie un nesecat izvor de spiritualitate, cultură și istorie. În veacul al XIX-lea, mănăstirea a fost condusă de stareți luminați care, prin viața și lucrarea lor, au scris pagini luminoase în istoria Bisericii lui Hristos din Moldova. Pe lângă marele duhovnic, cărturar și ctitor, Arhimandritul Neonil Buzilă, un alt vrednic stareț nemțean, Arhimandritul Gherasim, a rămas în istoria Lavrei prin multe înfăptuiri. Pentru o mai eficientă administrare a bunurilor mănăstirești, dar și spre a rândui toate clădirile noi ce urmau să se construiască, a cerut realizarea unor planuri topografice ale întregului ansamblu mănăstiresc. Nu era o inițiativă nouă, căci astfel de planuri de situație, ba chiar adevărate hărți cu proprietățile mănăstirii, s-au realizat și în timpul stăreției predecesorului său, Arhimandritul Neonil, prin 1852, ba chiar și Ilarie, starețul, a cerut aceleași planuri de situație, prin 1827.  

În fondul Arhivelor Naționale, inventar 2342 volum 1 nr. 112, se află și documentul la care ne referim astăzi, adus în atenția noastră de către domnul Iulian Maftei, custodele Muzeului „Cetatea Neamț” din Târgu Neamț. Interesantul opis se numește „Planul ulițelor din giurul Sfintei Mănăstiri Neamțu”, în fapt o schiță topografică a amplasării clădirilor și caselor monahale în jurul bisericii ștefaniene, marcându-se și căile de acces către acestea. Documentul dă mărturie de netăgăduit asupra modului în care arăta chinovia în 1858, condusă de starețul Gherasim, la câțiva ani după decesul marelui Neonil și la peste jumătate de secol de la trecerea la cele veșnice a Sfântului Paisie Velicikovski.

Planul l-a „lucrat întocmai după staria locului” Alexandru Agioglu, Geometricul, iar grafia folosită arată perioada de tranziție de la scrierea chirilică la cea cu literele alfabetului latin. Impresionează nu doar abundența de informații privitoare la organizarea administrativ-gospodărească a mănăstirii, ci și minuțiozitatea executantului, unul dintre cei mai pricepuți topografiști ai vremii. De menționat faptul că pe teritoriul românesc putem vorbi despre topografie, adică efectuarea de măsurători asupra unor suprafețe de teren, unități cadastrale, forme de relief ori a altor elemente, odată cu venirea în Țările Române a Patriarhului Ierusalimului, Hrisant Notara (1675-1731); acesta a realizat primele determinări de longitudini și latitudini ale orașelor București și Târgoviște, publicate în anul 1716, la Paris, în lucrarea „Introductio ad geographiam et sphaeram”. Nu după multă vreme, pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, au apărut și primele hărți pe pământ românesc, ce-i drept, niște planuri militare ale orașului București, întocmite de către armata rusească ori de cea austriacă, în contextul deselor confruntări militare dintre cele trei mari puteri ale vremii, ruso-austro-turce, multe dintre ele desfășurate pe teritoriul Principatelor Române.

Revenind la ineditul document referitor la Mănăstirea Neamț, autorul a inserat cu generozitate numeroase date despre stradelele și ulițele împrejmuitoare ale mănăstirii: „Șosiaua la pârâul Neamțului”, „drumul de la prund”, „linia la Izvorul Maicii Domnului”, „drumul la Sfântul Ioan”, „ulița potcăriei”, „drumul la Ovidenie”, precum și multitudinea de dependințe mănăstirești care asigurau buna funcționare a chinoviei cu o obște destul de numeroasă, precum și casele monahale ale unor părinți din obște, majoritatea lor fiind cunoscuți duhovnici. Dintre clădirile mănăstirești fixate pe hartă putem enumera: stăreția, tipografia, prescurăria (locul în care se dospeau și se coceau prescurile), arhondaricul (casa de oaspeți), spătăria, arhondarul maicilor, chiliile mari, bolnița, legătoria, casa expoziției (încă de atunci  la Neamț exista o clădire dedicată expunerii spre vizitare a unor odoare și cărți bisericești), croitoria, potcăperia (atelierul unde se confecționau potcapurile pentru călugării mănăstirii), cojocăria casa „apii” (probabil un bazin cu apă pentru uzul curent al principalelor clădiri din mănăstire), mungeria (lumânărăria), fabrica de postav, spălătoria, bucătăria, oloinița (presa unde se producea uleiul din floarea soarelui), butnăria (atelierul de confecționat butoaie și căzi), niște hambare, moara, văcăria, șura odăii, fânăria, mai multe grădini și livezi. Pe lângă acestea, mai apar reprezentate patru fântâni, precum și albia pârâului Maghernița, care străbate ansamblul mănăstiresc de la sud-vest la est, cu podurile și punțile aferente.

Din multitudinea caselor monahale numite cu numele celor ce le locuiau, amintim doar câteva: monahul Iulian, monahul Ilarian, Ioasaf Pustnicul, duhovnicul Isaia, duhovnicul Teofan, duhovnicul Teodosie, duhovnicul Natanail, fostul stareț, duhovnicul Ghenadie, părintele Constandie, părintele Isaia, părintele Iona, părintele Constandie, părintele Sava, părintele Talasie, părintele Gudil, părintele Timoftei, părintele Gherasim și alții.

Planul topografic al ansamblului monahal, realizat la scara 1:500, ne permite să observăm că majoritatea dependințelor mănăstirii au o amplasare concentrică în jurul bisericii ștefaniene, precum odinioară clădirile construite de Sfântul Vasile cel Mare, cunoscute sub numele generic de Vasiliada, se rânduiau în jurul sfântului locaș. Execuția foarte îngrijită a planului, respectarea cu strictețe a alinierii, precum și detaliile prezentate fac din document o fidelă radiografie a organizării administrative a secularei Mănăstiri Neamț.