Când un preot ortodox român scrie și regizează un film artistic cu o distribuție internațională (Mickey Rourke, Anthony Delon, Elisabetta Pellini), cu actori români sau vedete de calibru (Dorel Vișan, Răzvan Vasilescu, Magda Catone, Daniel Buzdugan), nu poți decât să-ți dorești să vizionezi o astfel de peliculă. Asta, ca prim imbold. Personal, nu știu când și dacă voi face acest lucru. Reacțiile celor care au văzut filmul mai degrabă m-au descurajat. Pare o pastișă după filmul rusesc „Leviathan” din 2014 al excepționalului regizor Andrei Zviaghințev. Un film foarte bine realizat, dar pe care nu l-aș mai revedea.

Dintre toate reacțiile, mi-a atras atenția un text postat de Părintele Constantin Prodan pe contul personal de Facebook. Un preot cu multă experiență pastorală și, de ceva timp, moderatorul emisiunii „Pridvoarele credinței”, emisiune realizată de TVR Iași în colaborare cu Arhiepiscopia Iașilor. Cu îngăduința sa, preiau în spațiul acestei rubrici comentariul său la filmul „21 de rubini”. Veți decide fiecare dacă merită sau nu vizionat. 

„21 de rubini” – coaja amară a unui fruct

Aseară am văzut filmul „21 de rubini” realizat de părintele Ciprian Mega. Of, ce film! M-am întors acasă cu câteva gânduri apăsătoare, generate de sentimente intense. Enumăr aici doar o parte dintre ele:

1. Sunt profund recunoscător lui Dumnezeu pentru că în viață, pe calea aceasta a Bisericii, am cunoscut oameni de o valoare greu de exprimat în cuvinte. Am convingerea lăuntrică a sfințeniei unora dintre ei. Deși este ușor să găsești imperfecțiuni în orice instituție umană, Biserica noastră are oameni de o frumusețe sufletească ce te odihnește duhovnicește și care sunt o reflectare a Bunului Dumnezeu în umanitate. Filmul „21 de rubini” prezintă alte zone ale Bisericii decât cele pe care le-am cunoscut eu.

2. Precum în filmul recent despre Sfântul Nectarie, și în acesta ai impresia că oamenii devotați slujirii lui Dumnezeu sunt marginalizați în cadrul Bisericii și lipsiți aproape în totalitate de posibilitatea de a-și împlini vocația. Dar ceea ce am cunoscut eu (în cei peste 30 de ani de lucrare în Biserică, dacă adaug și anii formării teologice) este că, deși pe unii slujitori, precum părintele Alexie (cred că ales simbolic „omul/ pâinea lui Dumnezeu”), viața îi încearcă mai mult decât pe alții, aceasta le sporește virtuțile și le conferă un plus de înțelegere duhovnicească. Și, dacă este voia lui Dumnezeu, până la urmă, se așază în locul în care frumusețea slujirii și a caracterelor lor nasc comunități euharistice de o strălucire aparte. Dumnezeu nu este neputincios în a-Și împlini planul în această lume.

3. Deși traumele societății de după Revoluție îți lăsa impresia că nu se poate reuși fără atitudini „balcanice”, îi dau dreptate părintelui Alexie din film, că necazurile cu care ne întâlnim în viață, chiar și acolo unde nu te aștepți, adesea sunt roadele propriilor demersuri greșite. Dacă apelăm la păcat (mită), să nu ne mirăm când acesta ne va zdrobi mai târziu. Avem alternativa eludării păcatului. Întotdeauna există în viață căi, uneori doar poteci înguste, pe care poți merge în condiții de siguranță morală. Când alegi calea compromisului, să nu te miri că pe acel drum te întâlnești cu oameni care au sau cultivă opțiuni similare. Cum spune românul: ceea ce cauți, aceea găsești.

4. Da, seminarul teologic este un spațiu al fragilității și formării profunde a tinerilor, iar grija pentru modelarea caracterelor acelor suflete cred că trebuie să fie mai mare decât a altor etape ulterioare ale dezvoltării lor. Un fir de nisip așezat în conștiință în acea perioadă poate deveni un laitmotiv al întregii vieți. 

5. Ar fi multe de spus despre acest film. Deși filmul mi-a lăsat impresia că Biserica este doar o instituție umană, mai bine zis românească, totuși, ea este spațiul Liturghiei, unde omul se întâlnește cu Dumnezeu. Aici sunt foarte mulți oameni frumoși sufletește. Pentru mine, ei sunt majoritatea. Am plecat, după vizionarea acestui film, cu o anumită apăsare în inimă. Am avut sentimentul că dintr-un fruct aș fi valorificat doar coaja lui, cea expusă la intemperii și soluții de stropiri sezoniere. Dar miezul fructului, cel pentru care a fost plantat pomul, nu m-a hrănit, pentru că nu era vizibil. Biserica adevărată nu înseamnă nici măcar un sfânt prigonit, ci o comunitate care își trăiește toate bucuriile și încercările ei împreună cu Dumnezeu. 

Cred că părintele regizor, om fain, se bucură de o astfel de Biserică și abia aștept să ne invite și pe noi să o vizităm, prin intermediul unei viitoare reușite cinematografice.