M-a mirat şi nu prea maniera eminamente entuziasmantă în care a fost reflectată în presa românească recenta vizită a Papei Francisc. În orice caz, cu acest prilej mi-au fost şi confirmate unele supoziţii, dar s-au deschis şi noi unghiuri de „evaluare”. Dacă va fi cazul (adică de folos!), voi aborda într-unul dintre textele viitoare cele trei zile cât o (involuntară?) spovadă mediatică. Prietenii înţeleg ce vreau să spun...

Cu acest prilej, între altele, mi-a atras atenţia o severă etichetare a unui specialist în jurnalism şi comunicare, care conchide (cu) sec (ca la poker!): „Papa, fără să vrea neapărat, dă peste bot BOR-ului, care luat aşa la grămadă n-are cum să-i pupe nici umbra. Îngâmfaţi, lacomi, turnători, lăudăroşi, conservatori cei din BOR (sunt excepţii, dar prea puţine) n-au treabă cu săracii, n-au viaţă pentru cei în năpastă, se bagă în politică ca-n miere, au o singură obsesie: Catedrala”. Am ales acest citat nu neapărat pentru că ar fi reprezentativ pentru felul în care presa a vorbit despre Biserica Ortodoxă Română cu prilejul vizitei Suveranului Pontif. Însă el sintetizează şi ilustrează foarte bine o anume percepţie despre BOR – aşa cum este ea preponderent cultivată în presa naţională (la nivel local, lucrurile stau cu totul diferit). A spune ceva despre toţi „cei din BOR” înseamnă că ai parcurs, la pas, măcar o parte din cele peste 16.000 de lăcaşuri de cult ortodoxe şi ai cunoscut personal activitatea şi modul de vieţuire a cel puţin 10.000 din totalul de clerici. Eu, unul, nu cunosc atât de mulţi confraţi întru slujire. Dar mă uit în jurul meu şi mă gândesc la toţi preoţii pe care-i ştiu, din ţară sau din diaspora, şi nu-mi ajunge un an să scriu despre fiecare în această rubrică săptămânală. Cu argumente clare că sunt nu aşa cum au fost descrişi, ci oameni „deschişi, darnici, devotaţi, smeriţi” şi... a!, asta, da, „conservatori” (de când o mai fi şi ăsta un păcat?).

Nu voi transforma însă această rubrică într-un şir de evocări encomiastice. Nici nu ar ajuta pe cineva. Dar, din când în când, în virtutea puterii exemplului, voi mai scrie despre câte un confrate. Iar acum, pentru că tot suntem în anul omagial dedicat satului românesc şi „al preoţilor, învăţătorilor şi primarilor gospodari”, voi vorbi despre o parohie dintr-un colţ (aproape) uitat de lume. Este satul pe care-l cunosc cel mai bine, fiind raiul copilăriei mele. Un sat micuţ, cu numele Chicirea, vechi de vreo două secole, parte din comuna Stăniţa – o comună situată în judeţul Neamţ, foarte aproape de graniţa acestuia cu judeţele Iaşi şi Vaslui. Stăniţa a dat Bisericii, de-a lungul timpului, cel puţin 35 de preoţi şi călugări sau călugăriţe (consemnaţi într-o cronică întocmită de Părintele Florin Ţuscanu), unii dintre ei fiind foarte cunoscuţi, precum Părintele Ioanichie Bălan de la Mănăstirea Sihăstria, Părintele Vichentie Mălău de la Mănăstirea Secu, Înaltpreasfinţitul Ioachim, Arhiepiscop al Romanului şi Bacăului, sau stareţa Mănăstirii Văratec, Maica Iosefina Giosan.

Prin anul 1976, satul Chicirea număra 135 de familii, toate ortodoxe, dar numărul lor a crescut constant, până în 1989. Satul avea şi grădiniţă, şi şcoală primară. A avea cinci copii într-o familie era ceva obişnuit pe atunci. Din 1990 încoace Chicirea se confruntă, ca majoritatea satelor româneşti, cu un declin demografic accelerat. În prezent, din cele doar 82 de case locuite, 34 sunt cu persoane văduve sau singure. E trist să mergi pe uliţele satului şi să numeri nu mai puţin de alte 48 de case nelocuite sau părăsite (adică una din două case!).

Prima clopotniţă s-a ridicat în sat în 1940, iar în 1948 s-a zidit o capelă în care se putea sluji. În plin comunism, vrednicii gospodari din sat au ridicat o biserică extrem de încăpătoare, sfinţită în toamna anului 1977, pusă sub ocrotirea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. Chicirea a fost dintotdeauna o filie în care venea să slujească preotul din centrul comunei. Deşi comunitatea s-a redus considerabil, printr-o decizie curajoasă şi inspirată, deopotrivă, a Înaltpreasfinţitului Părinte Ioachim, satul Chicirea devine parohie de sine stătătoare, fiind numit aici ca paroh tânărul teolog Ionuţ Florin Grecu. Aşa se face că, din anul 2013, sătucul restrâns şi îmbătrânit începe a se trezi la viaţă. Mergând adesea la părinţi în vizită, am putut constata cum, în doar şase ani, toate se înnoiau la Chicirea şi se zideau atât material, cât şi duhovniceşte. Nu voi enumera aici toate realizările acestui preot aflat la început de drum. Nici nu voi da detalii despre numeroasele situaţii în care a adus bani de acasă pentru parohie sau a lucrat cot la cot cu meşterii în lucrări de zidire a casei sociale, de reparaţie a bisericii, de înălţare a unui altar de vară şamd. Dar nu pot să nu dau mărturie despre căldura şi jertfa lui, despre modul în care a ştiut să se apropie de fiecare enoriaş în parte. Dincolo de slujbele făcute cu simţ de răspundere, tot omul este cercetat şi ajutat, după cum are nevoie, dar şi felicitat în biserică de ziua de naştere sau de onomastică. Darurile, ajutoarele merg la cei aflaţi în necaz, dar mai ales la copii. Comunicarea cu fiii satului aflaţi departe este înlesnită de un blog, un cont de Facebook şi un grup de whatsapp dedicat parohiei lărgite. Şi sunt multe alte lucruri pe care nu le voi mai dezvălui, pentru că nu este „bine să le ştie stânga când le face dreapta” (cf. Matei 6, 3). În schimb, voi mărturisi public că Părintele Ionuţ Grecu este unul dintre tinerii slujitori de la care, în plan pastoral, eu chiar am ce învăţa, cu toată experienţa acumulată de mine de-a lungul anilor.

Pentru râvna şi jertfa sa, acest preot care abia a trecut de 30 de ani a primit, acum câteva zile, din mâna IPS Părinte Ioachim al Romanului şi Bacăului, rangul de iconom stavrofor, iar primarul Laurenţiu Todireanu i-a oferit, din partea Consiliului Local, titlul de cetăţean de onoare al comunei Stăniţa. Ca să vedem şi cărturarul, nu doar gospodarul din acest vrednic preot, menţionez că la slujba de sfinţire ce a avut loc pe 3 iunie a ţinut să participe (la cei 96 de ani săi!), în semn de preţuire pentru mult mai tânărul său prieten, academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici.

Am mai spus-o şi cu alt prilej. Faptul că există o atât de mare discrepanţă între ceea ce se vehiculează despre preoţii din BOR şi ceea ce se întâmplă, cel mai adesea, la firul ierbii, este un mare câştig pe termen lung. Campaniile mediatice trec, iar cei se sunt ridicaţi în slăvi de presă, cam tot de presă vor şi pieri. Dar ce se cultivă smerit, cu dragoste sinceră pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, chiar dacă sub o ploaie de înjurături şi calomnii, nu va pieri în veac. Pentru că îşi are rădăcina nu în pământul acest zbuciumat, ci în neclintitul picior al Sfintei Cruci.