Nu voi uita vreodată după-amiaza aceea de sfârșit de octombrie a anului 2011 când aveam să îl întâlnesc pentru prima oară pe Părintele Viorel. Urma să pregătesc emisiunea de viață spirituală de la Radio Iași și, apropiindu-se sărbătoarea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, o secvență a programului radiofonic avea să fie pe această temă. Știam că în Iași există o biserică închinată Sfinților Voievozi, cu o istorie frumoasă, dar nu intrasem niciodată acolo. 

Întâmplarea a făcut ca în acea zi să merg la cimitirul „Eternitatea”. Îmi doream de ceva vreme să aprind o lumânare la mormântul reputaților muzeografi Constantin Liviu Rusu și Olga Rusu, pasionați de Iași și de memoria locurilor sale, trecuți la cele veșnice în anul 1999, respectiv 2013. Simțeam că vreau să le mulțumesc încă o dată pentru sprijinul consistent oferit în documentarea lucrării de licență în Teologie, susținută în anul 1998 – monografia Mănăstirii Sf. Sava (acum biserică de mir) din Iași. 

Mergând spre cimitir, am trecut pe lângă Biserica „Sfinții Voievozi” și mi-am propus să intru, dacă o găsesc deschisă la întoarcere, lucru pe care l-am și făcut. O liniște aparte „inunda” sfântul lăcaș, în acompaniamentul razelor de soare de final de octombrie. La ieșire, în curtea bisericii era părintele Viorel. M-am prezentat și l-am rugat să fie de acord ca într-o zi din perioada imediat următoare să ne întâlnim și să îmi ofere câteva detalii despre biserică. S-a întâmplat chiar a doua zi. Era începutul unei prietenii.

Nu cred în coincidenţe. Nu am crezut niciodată în ele. Când nu trebuie să se întâmple un anumit lucru ori când ceva nu îți este de folos, „coincidenţele” nu se produc, indiferent de dorinţe sau de capacitatea „puterii minţii” (incontestabilă) de a provoca situaţii, stări, întâmplări. Sunt, însă, momente în care cu desăvârşire nu ar fi trebuit să te afli la o anumită oră într-un anumit loc, când îţi planificasei să faci cu totul altceva, în cu totul altă parte. Totuşi, un context sau o decizie de ultim moment te-au făcut să fii acolo şi să se producă o „coincidenţă”. Şi atunci când nu se întâmplă nimic, dar şi atunci când se produc, am crezut întotdeauna că sunt doar o modalitate prin care Dumnezeu îţi transmite mesaje, pe care le interpretezi (corect sau nu). Altfel spus, nimic nu este întâmplător.

Iată ce mi-a spus Părintele Viorel atunci, în biserica Sfinții Voievozi, despre lăcașul care îi era atât de drag (fusese numit paroh pe 1 iulie 1987). Cine l-a cunoscut, îl poate „vedea” și „auzi” povestind:

„Prima biserică din zona Tătăraşilor a fost, se pare, construită prin secolul al XVII-lea din bârne, acoperită cu şindrilă și a fost închinată Sfinţilor Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafael. A devenit biserica breslei călărașilor domnești, ce făceau parte din poșta domnească – ne putem imagina, chiar dacă suntem în epoca tehnologiei, poștalioanele de odinioară, emoția așteptării unei scrisori și bucuria primirii ei. Venirea domnilor fanarioţi în Moldova a dus la desfiinţarea breslei călăraşilor și la înlocuirea cu volintirii. Domnitorul Constantin Mavrocordat i-a aşezat la Iaşi, în mahalaua Tătăraşilor, însărcinându-i cu transmiterea corespondenţei. 

Actuala biserică a fost construită din piatră în anul 1832, lângă vechea biserică de lemn. În 1850 a ars, fiind rezidită doi ani mai târziu prin stăruința monahului Gavriil și a epitropului Petru Dorneanu, care ajunsese la conducerea breslei volintirilor. Cu această ocazie, a primit și al doilea hram, al Sfinților Apostoli Petru și Pavel.

Un rol important la această biserică l-a avut Părintele Roșca, de aceea poartă și numele de Sfinții Voievozi-Roșca. Denumirea ar putea proveni şi de la boierul Roşca Codreanu care deţinea o bucată destul de mare de pământ pe colina Tătăraşilor. Există posibiliatea ca biserica să fi fost ridicată chiar pe moşia sa. 

În 1913 s-a făcut o pictură nouă. Biserica a fost zugrăvită în interior și în exterior și a fost electrificată, cu ajutorul Epitropiei și a enoriaşilor, iar în perioada care a urmat a fost înfrumusețată prin grija pe care au depus-o preoții care au slujit la această biserică și prin grija parohienilor care, după desfiinţarea breslelor amintite, au îngrijit-o cu mult drag și cu multă stăruință.”  

De atunci, întâlnirile noastre s-au întețit: evocări, amintiri (se cunoștea foarte bine cu vrednicul de pomenire Părintele Nicolae Rusu de la Biserica „Toma Cozma”, duhovnicul meu din acea perioadă), împliniri, bucurii și momente de tristețe, confesiuni, dorințe, discuții despre societatea de astăzi care merge într-o direcție „nu prea bună”, despre mamă (și se umezeau ochii Părintelui), despre credință și preoție, despre familie.

Mulţi dintre noi i-am deschis uşa casei, însă nu știu câți am reușit să pășim în odăile sufletului său. Indiferent în ce ipostază era abordat (am simțit acest fapt și spun mai toţi cei care l-au cercetat), primea cu blândeţe binevoitoare. Era permanent disponibil, cu o empatie copleșitoare. Avea întotdeauna o vorbă bună, plină de farmec. Când îi cereai un sfat, acesta era plin de înțelepciune și ancorat în realitate. Părintele știa a fi bun, blând și consolator, cu un optimism debordant, credea în forța și victoria Binelui, încât nu puteai pleca de la sfinţia sa fără să-ţi promiţi a-l căuta din nou. A trăit cucernic şi harnic, într-o deplină armonie cu enoriaşii şi cu familia pe care a preţuit-o și a ocrotit-o cu iubire, respect şi devotament.

Când ne întâlneam – la slujbe ori în alte diferite situații – ne salutam de la distanță, de cum ni se intersectau privirile. Era o bucurie sinceră, neregizată, a revederii. Căutam la masă să ne așezăm alături pentru a mai sta de vorbă. Ne salutam cu bucurie chiar și în trafic (Matizul albastru al Părintelui Viorel era inconfundabil).    

A ieşit la pensie în luna aprilie a anului 2017. Ne-am întâlnit la puțină vreme după acest moment și după plecarea de la biserică. Nu am să înțeleg niciodată de ce nu a rămas să slujească în biserica sa, ale cărei ziduri le-a sărutat când și-a luat rămas-bun de la lăcașul iubit, unde a muncit atât de mult. Nu au înțeles nici mulți dintre cei care l-au urmat la biserica „Sf. Mc. Iulian din Tars” din Campusul Universitar „Tudor Vladimirescu”, în care a slujit și unde a fost primit cu brațele deschise. Avea ochii în lacrimi și nu din pricina fireștii pensionări, ci din cauza despărțirii de biserica sa. Îl știam un om puternic, vesel, însă suferinţa, în acele clipe, îl copleșea. Am trăit multă vreme cu impresia că momentul respectiv i-a scurtat existența pământească. 

A plecat la Domnul în seara zilei de 15 august 2017. Probabil cerurile erau deschise pentru Părintele Viorel deoarece nu întâmplător a plecat în zi de mare sărbătoare, la praznicul Adormirii Maicii Domnului. Eram în zona Neamțului și vestea – deloc așteptată – mi-a fost dată de Părintele Protopop Vilie Doroșincă, știind că suntem apropiați. Mi-am reproșat atunci că nu am reușit să ne întâlnim la începutul lui august, așa cum era stabilit. Nici la înmormântare nu am reușit să ajung. Priorități ori false priorități, aducătoare acum de regrete. „Așa a fost să fie”, obișnuim să spunem spre consolare sau justificare, atunci când apar păreri de rău sau când lucrurile nu ies cum ne-am dorit. Cu alte cuvinte, îi atribuim lui Dumnezeu lucruri pe care noi nu le facem când și cum trebuie. 

Am mers la cimitir la câteva zile de la înmormântare, când am revenit la Iași. I-am spus mai multe atunci Părintelui (și sunt convins că m-a ascultat...); am rămas impresionat de muntele de flori și de nenumăratele candele aprinse, semn că Dumnezeu și oamenii l-au iubit, așa cum și el a știut să iubească, să ierte, cum doar o inimă caldă și mare o poate face.

La împlinirea a șapte ani de la plecarea către veşnicie a apărut la editura Vasiliana ’98 o lucrare In memoriam: Părintele Viorel Sevastre, intitulată Arată-mi, Doamne, Calea!, cu o prefaţă semnată de Pr. Prof. univ. dr. Constantin Necula. Aș preciza, întâi de toate, că această carte trebuia să apară, în semn de apreciere, respect şi recunoştinţă faţă de Părintele Viorel, dar și pentru a „lăsa” amintirile să dăinuiască. Avem sau ar trebui să avem, inevitabil, îndatoriri cu puternică încărcătură morală şi emoţională faţă de oameni şi de locuri care au însemnat ceva în viețile noastre, iar una dintre ele este neuitarea.

Se cuvin mulţumiri soţiei, doamnei Elena (uniţi întru slujirea Domnului şi a oamenilor), fiicei Smaranda şi fiului Mihai pentru implicarea în aparitia acestei cărţi, Părintelui Prof. univ. dr. Vasile Nechita pentru strădanie și competenta coordonare, celor care au scris cu emoţie, gratitudine şi frumoasă aducere aminte despre Părintele Viorel. Am avut privilegiul de a fi, la rândul meu, unul dintre autori, alături de Pr. Prot. emerit Vilie Doroşincă, Pr. Marius Daniel Profir, Protopop al Protopopiatului Iaşi II, Pr. Prot. emerit Constantin Andrei, Pr. Florin Aurel Călugăru, Protopop al Protopopiatului Iaşi I, Pr. prof. univ. emerit dr. Vasile Nechita, Consilier eparhial onorific Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, Pr. prof. univ. emerit dr. Costachi Grigoraş, Pr. dr. Vasile Vaida, Parohia „Sf. Ierarh Nicolae” - Copou, Pr. dr. Adrian Zaharia, Parohia „Învierea Domnului” - Iaşi, Pr. Dumitru Cristinel Puiu, Parohia „Sfântul Nicolae” - Mogoşeşti, Pr. Dănuţ Popovici, Parohia „Sf. Proroc Ilie Tesviteanul” - Dancu, Pr. Grigore Timoftescu, Pr.  Gheorghe Lutic, Parohia „Sf. Ierarh Nicolae” - Socola, Pr. Florin Chirilă, Biserica „Sf. Mc. Iulian din Tars”, Campusul studenţesc „Tudor Vladimirescu” - Iaşi, Pr. dr. Constantin Ciobanu, Parohia „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” - Moara de Vânt, Pr. Ioan Leonte, Parohia „Sf. Ioan cel Nou” - Nicoriţă, Pr. Gheorghe Şurpănelu, Parohia „Sf. M. Mc. Gheorghe” - Cimitirul „Eternitatea”, Pr. dr. Petrică Lehaci, Parohia „Sf. Nectarie” - Iaşi, Pr. Constantin Adrian Chelaru, Capela de la Spitalul Clinic de Neurochirurgie „Prof. dr. Nicolae Oblu” - Iaşi, Pr. Iustin Nistoroaea, Capela de la Căminul de Bătrâni „Sfântul Ioan cel Nou” de la Suceava, Pr. Dănuţ Rotariu, Parohia „Sf. M. Mc. Varvara” - Dorobanţ, Pr. Iulian Florescu, Parohia Rediu-Aldei, Pr. Cătălin Mirciu, Parohia „Adormirea Maicii Domnului” - Vaslui, Pr. Ovidiu Buzenchi, Parohia „Sf. M. Mc. Pantelimon” - Aroneanu, Prof. univ. emeriţi Steliana şi Mihai Toma, Conf. univ. dr. Doina Lutic, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Domnul Paul Teodorescu, SC Impianti SRL. Mulțumiri, de asemenea, ostenitorilor de la Editura Vasiliana ’98, dar şi tuturor celor care i-au fost alături pe parcursul împlinirii nobilei vocaţii!

Cum l-au perceput autorii? „Un preot de neuitat!”, „un preot al bucuriei şi al speranţei”, „părintele bucuriei”, „omul dragostei şi al păcii”, „bunul şi blândul părinte Viorel”, „un Ion Creangă al zilelor noastre”, „Patriarhul Tătărașilor”, „modelul sacerdotal din timpul studenţiei”, „un părinte al iubirii şi al amabilităţii”, „un preot animat de bucurie”, „un far al credinţei şi iubirii”, „un chip emblematic de preot” etc. Cert este faptul că cei ce vor parcurge această lucrare îl vor cunoaşte şi recunoaşte pe Părintele Viorel, care face parte din pleiada preoţilor de valoare ai Ortodoxiei moldave din a doua jumătate a secolului trecut şi începutul acestuia pe care îl traversăm, acei slujitori pe care Dumnezeu a dorit să îi aibă la cumpăna dintre milenii, tocmai pentru a (ne) face trecerea mai frumoasă. 

Se spune că întâlnirea cu un om e o binecuvântare sau o lecție. Părintele Viorel, pentru mine, a fost, este și va fi o binecuvântare, un preot de vocație, cu dragoste de Dumnezeu, de Biserică și de oameni, cu o înțelepciune aparte, izvorâtă din bogata experiență de viață și cu un trecut spre care a putut privi întotdeauna cu mândria unui om care şi-a înmulţit cu chibzuinţă talanţii. Mulţi îl numeau şi îl numesc „PĂRINTELE NOSTRU”, iar PĂRINŢII – ştim foarte bine – nu mor niciodată!