Un secol de viață întunecată la Tazlău: „închinările” care au născut răni

Documentar

Un secol de viață întunecată la Tazlău: „închinările” care au născut răni

Odată cu închinarea, Mănăstirea Tazlău împărtășește soarta tuturor lăcașurilor cu averile înstrăinate, din care însă, pe măsura vremii, se destramă administrația, dar și disciplina monahală. Se știe că în timpul domnilor fanarioți egumenii greci dispun după voință de mănăstirile închinate.

Veacul al XVIII-lea se caracterizează din punct de vedere politic prin războaiele ruso-turce care au prilejuit tot atâtea intervenții ale armatelor rusești pe pământul Principatelor Române. Rusia își luase atunci rolul de protectoare a Ortodoxiei din Balcani.

Necazurile adânci ale celor de sub jug fac ca în Țările Române să apară forma de ajutorare a Bisericii Ortodoxe din Imperiul Otoman: „închinarea de mănăstiri”. Speranțele creștinilor de scăpare de sub jugul otoman au deschis inimile la caritate.

Situației create de Alexandru Ilieș primei mănăstiri închinate îi vor urma multe sfinte lăcașuri, deși încă din secolul al XVII-lea Radu Leon deplângea starea deplorabilă ce urma acestei acțiuni, cerând „să fie popi mireni, precum au fost și mai înainte vreme, pentru că acești oameni străini, grecii, n-au fost de nici un folos, ci totdeauna de pagubă și stricăciune, ca niște oameni răi și fără frica lui Dumnezeu”.

După închinare, Mănăstirea Tazlău cunoaște un regres

În această situație intră și Mănăstirea Tazlău în timpul domniei lui Constantin Duca (1693 -1695), „când acesta întărește posesiunile Ierusalimului din Moldova, și anume mănăstirile și bisericile: Galata, Barnovschi, Bârnova, cea a Sfântului Sava, Cetățuia, Hlincea, Bistrița, Tazlăul și Cașinul”.

Situația Mănăstirii Tazlău după închinare devine foarte precară. Istoricul Iorga afirmă că starea mănăstirilor Moldovei era așa de nenorocită, încât Patriarhia din Ierusalim, dacă văzu că nu are nici un câștig de la ele, dădu moldovenilor în 1705 Tazlăul lui Ștefan cel Mare, Cașinul lui Gheorghe Ștefan, Probota și Bistrița străveche, care rămăseseră astfel slobode până la venirea în Moldova, pe la 1743, a Patriarhului Partenie.

Situația mănăstirilor închinate era cu totul diferită de cea a mănăstirilor independente. Monahii care erau sub conducerea egumenilor străini se înstrăinau de pravilă, mulți fugiseră din mănăstiri și astfel numărul lor se împuținase.  

A doua „închinare” a ctitoriei ștefaniene de la Tazlău

Redresarea ctitoriei ștefaniene în cei aproape 40 de ani de administrație românească face ca Patriarhul Partenie să găsească Mănăstirea Tazlău în anul 1743 bună de trecut sub administrația egumenilor greci. Astfel că în timpul celei de-a doua domnii a lui Constantin Mavrocordat se face a doua închinare a acestei mănăstiri.

Adevăratul motiv îl vom afla cercetând Letopisețul Țării Moldovei, scris de Enache Kogălniceanu. Patriarhul Partenie a arătat lui Constantin Mavrocordat actele mănăstirilor care au aparținut Ierusalimului, făcând domnitorului dovada că Sfântul Mormânt are datorie și cere milă Moldovei și domnitorului, iar soluția cea mai bună pare a fi închinarea Mănăstirii Tazlău grecilor. Acest fapt se întâmpla în 1743.

Odată cu închinarea, Mănăstirea Tazlău împărtășește soarta tuturor acestor lăcașuri cu averile înstrăinate, din care însă, pe măsura vremii, se destramă administrația, dar și disciplina monahală. Se știe că în timpul domnilor fanarioți egumenii greci dispun după voință de mănăstirile închinate.

Zaharia Arhimandritul, egumenul Tazlăului și un bun chivernisitor

La Mănăstirea Tazlău, după închinarea acesteia și până la 1821, egumenii au fost greci, din care menționăm pe Zaharia Arhimandritul, ultimul înscris pe pomelnicul ctitoricesc. Acest egumen a condus mănăstirea din anul 1750, fiind aspru, dar și un bun chivernisitor. Sub conducerea și cu a sa contribuție s-a construit palatul egumenesc de lângă clopotniță, cu etaj și cu un mare beci pentru cele trebuitoare. Acest palat a fost distrus de focul din 1879.

S-a scurs astfel un secol de viață monahală întunecată la Tazlău, cu foarte puține legături ale mănăstirii cu credincioșii localnici, cu rugători puțini, dar cu venituri mari, fiindcă mănăstirea stăpânea, în bună parte, moșiile dăruite de voievozii Moldovei. Jaful egumenilor străini și politica vremii au adus mănăstirii lui Ștefan Vodă risipă și distrugerea clădirilor ctitorite de voievozii secolelor XV și XVI.

(Sursă de documentare: Preot Gheorghe Vartolaș, Mănăstirea Tazlău – 500 de ani de existență, Editura Trinitas, Iași, 1996)

Citește despre: