Despre șederea în pustie de Iisus instituită

Unde ești, Doamne, unde ești? Dă-mi mie mila Ta.

Va începe cu Unde ești?, dar imediat, înțelegând că a făcut o greșeală, că nu este vrednic să-L vadă pe El – fiindcă dacă L-ar vedea și-ar pierde viața – va continua într-un mod mai drept: Dă-mi mie mila Ta! Mila mea ești Tu. Tu ești singurul care poți să mă miluiești, să mă scoți din „groapa nenorocirii” (Psalmul 39, 2) din adâncul absenței Tale și al absenței mele. Al absenței Tale pentru mine și al absenței mele din viața Ta duhovnicească.

Plânge, frații mei sufletul. Și plânge foarte ușor, fiindcă Dumnezeu este singura lui rudă. Prin urmare, ce este mai firesc decât faptul că Îl caută și Îl discerne, când simte că este nevăzut? Când vei lăsa sufletul tău să plângă și când vei închide afară orice are să risipească lacrimile acestea atunci vei primi o mai apropiată simțire. Vei înțelege că ai pe Cineva Care cârmuiește viața ta. Vei simți că cineva a luat cârma, a luat mâna ta și te îndreaptă. Ai devenit cel ocârmuit de harul lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu te răcorește, te rourează și mai mult.

Ochii tăi însă rămân încă orbi. Pipăitul tău cu greu poate să simtă. Dar harul lui Dumnezeu este o rouă pe care imediat o simți. Faptul acesta are o semnificație deosebită. Mai întâi, fiindcă te vei preda cu toată încrederea lui. Și apoi, fiindcă este cu neputință să faci și cel mai mic lucru fără el. Dobândește tu toată slava stelelor, toată dreptatea cerurilor, dobândește toate virtuțile Bisericii noastre, nimic nu este cu putință să intre înlăuntrul tău și să plăsmuiască acolo inimă nouă în afară numai de harul dumnezeiesc.

(Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Despre Viață. Cuvânt despre nădejde, Indiktos, Athena 2005)