În casa virtuților se odihnește Dumnezeu, pentru că este o casă deschisă, prin smerenie, curăției, păcii, iubirii. Dar nu se odihnește în dărâmăturile unui suflet sfâșiat de contradicții, egoist, întunecat, închis, mărginit.

Sufletul se închide și se dărâmă când nu mai e în legătură cu Dumnezeu. El este atunci ca o vioară stricată din care arcușul artistului nu mai poate scoate melodiile sale armonioase, nesfârșite. Numai o casă clădită deplin cum trebuie e luminoasă, armonioasă, stând în legătură cu lumea din afară, prin ferestre, prin terase, prin balcoane, putând fi locaș al unei persoane sau al unor persoane care nu vor să se închidă în această casă, ieșind din legătura cu toată realitatea.

Dumnezeu Cel infinit nu poate fi închis de nimeni în sine însuși. De aceea cel ce se mărginește pe sine prin alipirea la lucrurile mărginite nu se poate face locaș al lui Dumnezeu.

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 51 la Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, în Filocalia VI, Editura Humanitas, București, 2009, p. 224)