Există o tendinţă pronunţată printre oamenii de ştiinţă din secolul nostru de a pretinde o cunoaştere integrală a lumii naturale. „Suma a tot ceea ce e cunoscut deja scoate în evidenţă capacitatea nelimitată a minţii omeneşti şi dovedeşte faptul că orice fenomen natural poate fi cunoscut”, declara un om de ştiinţă sovietic în 1958. Noi, creştinii, aspirăm în chip asemănător la o cunoaştere integrală a existenţei în sensul cel mai profund şi mai larg al cuvântului. Lumea materiei nu cuprinde însă, întreaga plinătate a existenţei. Fără a diminua importanţa ştiinţei experimentale, vital necesare, poate, pentru lupta pentru existenţă, nu putem trece însă cu vederea limitele ei. Am auzit odată următoarea întâmplare despre un profesor de astronomie ce vorbea cu entuziasm într-un planetariu despre o nebuloasă şi alte minunăţii de acest fel. Observând un preot umil ce se alăturase grupului său de studenţi, profesorul a întrebat:

„Ce spune Scriptura voastră despre spaţiul cosmic cu miliardele sale de stele?”

În loc să dea un răspuns direct, preotul a pus la rândul său o întrebare.

„Spuneţi-mi, profesore, – a zis el – credeţi că ştiinţa va inventa telescoape din ce în ce mai puternice, pentru a putea vedea tot mai departe în univers?”

„Desigur, progresul e posibil şi ştiinţa va perfecţiona neîncetat aparatele de explorare a spaţiului cosmic” – a replicat astronomul.

„Există atunci speranţa ca într-o zi să avem telescoape care să arate tot ceea ce există în cosmos, până în cel din urmă detaliu?”

„Aceasta ar fi imposibil, deoarece cosmosul este infinit” – a replicat omul de ştiinţă.

„Deci există o limită a ştiinţei?”

„Da, în acest sens există.”

„Bine, profesore, – a spus preotul – unde se opreşte cu totul ştiinţa dumneavoastră, acolo începe ştiinţa noastră, şi despre ea ne vorbesc Scripturile noastre.”

(Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 66)