În lumea veche, înainte de apariția spitalelor și a tehnologiilor sofisticate ale medicinii moderne, ungerea cu untdelemn era practicată, de obicei, atât de păgâni, cât și de iudei. Uleiul de măsline, larg răspândit în regiunea Mediteranei, era „aspirina” epocii. Filon, scriitorul iudeu din primul veac, spune că asirienii, babilonienii, indienii și sciții preparau unguente speciale, folosind untdelemn și alte ingrediente. Astfel, practica creștină a folosirii untdelemnului nu era un obicei nou, ci reprezenta doar încreștinarea unor elemente aparținând culturii în care trăiau creștinii.

În ceea ce privește evoluția ritualului de ungere cu untdelemn la Maslu, se poate porni de la textul din Epistola Sfântului Iacob, în care se recomandă că dacă „este cineva bolnav între voi, să cheme preoții Bisericii și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn” (Iacov 5, 13-16), și făcând o incursiune prin scrierile vechi creștine, observăm că de-a lungul timpului momentul ungerii cu untdelemn a avut un rol central în rânduiala Tainei Maslului.

În conținutul scrierilor vechi creștine, precum Tradiția Apostolică, Testamentul Domnului sau Evhologhionul lui Serapion, toate datând din secolele IV-VI, găsim prezente cele mai vechi mărturii păstrate cu privire la rugăciunea sau rânduiala ungerii cu untdelemnul vindecării. În aceste scrieri observăm că untdelemnul pentru bolnavi era binecuvântat la Liturghia euharistică, îndată după sfințirea și transformarea pâinii și a vinului. Neexistând încă un moment al ungerii de către preoți în rânduiala Liturghiei, probabil că untdelemnul binecuvântat era luat acasă, păstrat în „dulăpiorul cu medicamente” și folosit atunci când era necesar. Untdelemnul binecuvântat putea să fie consumat sau folosit pentru ungere, asemeni uleiului obișnuit.

Din manuscrisele vechi bizantine din secolele următoare și din timpul când s-a stabilit o rânduială precisă a Tainei Sfântului Maslu unită cu Sfânta Liturghie, observăm că rânduiala ungerii era săvârșită în cadrul Liturghiei Euharistice, ungerea urmând imediat după împărtășire, iar mai apoi la sfârșitul Liturghiei, după rugăciunea care se citește și astăzi, numită rugăciunea amvonului.

Vechile manuscrise demonstrează o varietate uluitoare în celebrarea Tainei Sfântului Maslu, dar singurele elemente constante au fost întotdeauna cele două rugăciuni centrale: Rugăciunea de sfințire a untdelemnului („Doamne Cel ce cu mila și cu îndurările Tale...”), plasată astăzi la începutul slujbei după ectenia mare, și Rugăciunea de ungere a bolnavului („Părinte Sfinte, Doctorul sufletelor și al trupurilor...”), rostită în timpul celor șapte ungeri din timpul slujbei.

Astfel, deși avem puține mărturii privind modul în care această slujire era îndeplinită în Biserica primară, sunt, totuși, suficiente pentru a arăta că ungerea și vindecarea erau părți ale acestei slujbe. Obiceiul ungerii cu untdelemn, întâlnit atât la păgâni, cât și la iudei, a fost preluat, fiindu-i adăugate rugăciuni pentru a-l transforma într-o practică autentic creștină.

În rânduiala de astăzi a slujbei, după Binecuvântarea Mare, făcută cu Sfânta Evanghelie deasupra vaselor cu făină și untdelemn, și după rostirea ecteniei mari ce cuprinde cereri speciale pentru binecuvântarea untdelemnului și pentru tămăduirea bolnavului, urmează rugăciunea de sfințire a untdelemnului („Doamne Cel ce cu mila...”), pe care o rostesc preoții pe rând de șapte ori, făcând semnul binecuvântării peste untdelemnul care constituie materia Tainei.

Apoi, după fiecare lectură biblică urmează o rugăciune sau o molitfă pentru sfințirea untdelemnului, de fiecare dată alta, și rugăciunea pentru ungerea și tămăduirea bolnavului („Părinte Sfinte, Doctorul...”), pe care fiecare preot o citește în parte, ungându-l totodată cruciş pe bolnav, cu unul din beţişoare muiat în untdelemn sfinţit: la frunte, la ochi, la nări, urechi, obraz (gură), piept, pe mâini şi pe picioare, în timp ce cântăreţii cântă troparul „Doamne, armă asupra diavolului crucea Ta o ai dat nouă...”. Rugăciunea „Părinte Sfinte…”, împreună cu ungerea, care constituie miezul slujbei sau forma tainei, precum şi troparul amintit, se repetă deci de şapte ori, la fiecare ungere întrebuinţându-se alt beţişor.

La maslul de obşte, această rugăciune, precum şi ungerea celor prezenţi, se poate lăsa la sfârşitul slujbei. Vedem că ungerea nu se face pe partea de jos a trupului, nici pe partea lui bolnavă, dacă este știută, deoarece organele unse reprezintă totalitatea trupului. Aceste ungeri sunt un rezumat al ungerii totale a trupului care, în primele veacuri, se făcea de către fiecare preot peste tot trupul.

Observăm că din cele mai vechi timpuri și până astăzi ungerea cu untdelemn sfințit în cadrul Sfântului Maslu ocupă locul central al rânduielii, rugăciunea de sfințire a lui reprezentând epicleza sau punctul culminant al Tainei. Dar, deși untdelemnului sfințit i se dă o asemenea valoare vindecătoare, totuși el capătă această funcție stând în strânsă legătură cu rugăciunile care sunt făcute asupra lui, prin care se cere vindecarea și întărirea bolnavului, ușurarea de chinuri, vindecarea și întărirea trupului, și totodată iertarea păcatelor, tărie duhovnicească și înnoirea în Hristos a vieții sale, ungerea cu untdelemn fiind actul exterior sau văzut al unei binefaceri tainice, interioare sau nevăzute.    

(Paul Meyendorff, Taina Sfântului Maslu – ungerea bolnavilor, traducere Cezar Login, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2011, pp. 35-52)