În vremea aceea păstorii s-au întors, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate câte auziseră şi văzuseră precum li se spusese. Şi când s-au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, mai înainte de a se zămisli în pântece.

Iar Copilul creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui. Şi părinţii Lui, în fiecare an, se duceau de sărbătoarea Paştilor, la Ierusalim. Iar când a fost El de doisprezece ani, s-au suit la Ierusalim, după obiceiul sărbătorii. Şi sfârşindu-se zilele, pe când se întorceau ei, Copilul Iisus a rămas în Ierusalim şi părinţii Lui nu ştiau. Şi socotind că este în ceata călătorilor de drum, au venit cale de o zi, căutându-L printre rude şi printre cunoscuţi. Şi, negăsindu-L, s-au întors la Ierusalim, căutându-L. Iar după trei zile L-au aflat în templu, şezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi întrebându-i. Şi toţi care Îl auzeau se minunau de priceperea şi de răspunsurile Lui. Şi văzându-L, rămaseră uimiţi, iar mama Lui a zis către El: Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aşa? Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat îngrijoraţi. Şi El a zis către ei: De ce era să Mă căutaţi? Oare, nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu? Dar ei n-au înţeles cuvântul pe care l-a spus lor. Şi a coborât cu ei şi a venit în Nazaret şi le era supus. Iar mama Lui păstra în inima ei toate aceste cuvinte. Şi Iisus sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni. (Luca 2, 20-21; 40-52)

Dintre praznicele împărătești închinate unor evenimente din viața Mântuitorului Iisus Hristos, ceea ce sărbătorim în prima zi a anului, anume Tăierea Împrejur a Domnului, este poate cea mai puțin cunoscută sărbătoare. Nu este chiar de mirare: creștinii încă din primele generații, renunțând la obiceiul tăierii împrejur pe care îl au iudeii, nu au mai avut o mare evlavie la un eveniment care la prima vedere pare a nu avea nici o relevanță în viața bisericească. De aceea, mult mai mult se știe că în aceeași zi este sărbătorit Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei, a cărui Sfântă Liturghie se și săvârșește în această zi și care e pomenit chiar cu mai multă evlavie, fiindcă este asociat în viața religioasă cu exorcismele atribuite lui, asociate la rându-le în popor cu Anul nou, eliberat de toate relele și greutățile trecutului.

Și totuși, chiar având o importanță mai mică între praznice, evenimentul petrecut nu mult după Nașterea Domnului nu este trecut cu vederea în tradiția liturgică a Bisericii. Tăierea împrejur a pruncilor de parte bărbătească era la evrei, și este până azi, respectată potrivit legământului încheiat de Dumnezeu cu Avraam, amintit în capitolul 17 din cartea Facerii. Dumnezeu îi promite lui Avraam că, pentru credința lui nezdruncinată, îl va face tată al multor neamuri. Iar semnul acestui legământ, acestui „contract” sau „jurământ” sacru era circumciderea tuturor celor de parte bărbătească. Obiceiul era ca acest ritual destul de sângeros și dureros să aibă loc în a opta zi de la nașterea pruncului. Pe de o parte durerea e mai mică pentru nou-născuți, iar pe de altă parte așa se pecetluiește filiația israelită cât mai devreme. Și noi creștinii, deși nu mai păstrăm rânduiala tăierii împrejur, așa cum au hotărât Sfinții Apostoli la Sinodul Apostolic (F. Ap. 15, 1 și 24-29), fiindcă suntem înfiați de Dumnezeu prin sângele Domnului Iisus Hristos jertfit pe cruce, totuși păstrăm unele rânduieli legate de a opta zi după naștere. La evrei, tot în această zi se punea și numele pruncului, iar la creștini preotul face același lucru, citind o rugăciune pentru prunc, dar nu numai pentru băieți ci și pentru fete, și punând numele hotărât de părinți. După tradiția creștină, această rânduială trebuie urmată cât de curând de slujba Botezului, care înlocuiește tăierea împrejur sângeroasă cu afundarea copilului în apă, de trei ori, în numele Sfintei Treimi. Deci în locul jertfei sângeroase în propriul trup, noi creștinii ne îngropăm împreună cu Hristos atunci când suntem afundați în apa cristelniței, iar apoi înviem împreună cu El (Romani 6,4), când suntem scoși de preot din apă și puși în brațele nașului.

În cântările slujbei din 1 ianuarie se amintește de mai multe ori faptul că Domnul Hristos, fiind Dumnezeu adevărat, din veșnicie din Tatăl, nu avea nevoie de respectarea legii mozaice. Dar născându-Se din Fecioara Maria, în poporul Israel, a respectat rânduiala tăierii împrejur la opt zile, arătând prin aceasta că S-a supus Legii și a făcut toate cele ale legii iudaice după rânduială. Tot Sfântul Pavel spune despre Domnul, în acest sens: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu, a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea.” (Galateni 4,4-5). Prin urmare a respectat Legea nu pentru că avea nevoie de ea, ci pentru a-i mântui pe cei care se aflau sub această rânduială. S-a făcut ca noi oamenii întrupându-Se, suferind foame, sete, înțelegând toate cele ale firii umane și luând asupra Sa toate cele omenești, cu excepția păcatului de care nu S-a făcut părtaș (Evrei 4,15) – toate acestea fiindcă nu putea să mântuiască ceva prin care să nu fi trecut. Mai târziu, deși Sfinții Apostoli au hotărât că noii creștini proveniți dintre păgâni nu mai au nevoie să mai respecte această cutumă evreiască, totuși au fost cazuri în care unii ucenici ai Apostolilor, pentru a putea să facă misiune prin sinagogi, s-au tăiat împrejur fiindcă altfel nu erau primiți nicidecum în sânul comunităților evreiești de acum două mii de ani.

Partea a doua a Evangheliei acestei sărbători se referă la un eveniment petrecut mai târziu, când Iisus avea doisprezece ani. Textul sare versetele 22-39 care se vor citi la patruzeci de zile după Crăciun, la sărbătoarea Întâmpinării Domnului, și ajunge la acest eveniment menționat doar de Sfântul Luca. E vorba despre participarea Domnului, alături de familia Sa, la un pelerinaj în Ierusalim. Prin aceasta se accentuează încă o dată că Iisus a urmat rânduielile legii evreiești în care Se născuse. Numai că de data aceasta, la o vârstă fragedă încă, arată prin ceea ce face că nu este un simplu împlinitor al unor ritualuri. La doar doisprezece ani e pierdut de părinții Săi trupești, care Îl regăsesc după trei zile de căutări în Templul din Ierusalim, „şezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi întrebându-i. Şi toţi care Îl auzeau se minunau de priceperea şi de răspunsurile Lui.” Întrebat fiind de ce a făcut o asemenea ispravă ce poate fi interpretată ca o neascultare copilărească, Domnul Iisus a răspuns că: „De ce era să Mă căutaţi? Oare, nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?”, arătând prin aceasta că destinul Său în lume nu e acela de a fi unul dintre numeroșii israeliți pioși, ci de a Se afla întru cele dumnezeiești. Cuvântul Său nu a fost înțeles pe moment de Fecioara Maria și dreptul Iosif, deși ei trecuseră deja prin evenimente neobișnuite: o naștere minunată, vederi de îngeri, proorocii. Și, cu toate acestea, încă nu puteau înțelege care va fi rolul lui Iisus în lume, a Fiului lui Dumnezeu întrupat.

Textul Evangheliei din prima zi a anului se încheie astfel: „Și Iisus sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni”, ceea ce poate duce la întrebarea: cum Dumnezeu întrupat poate să evolueze? Dumnezeu e deja perfecțiunea, prin urmare e neschimbabil. Însă Evanghelistul se referă la firea omenească a Domnului. Tocmai această creștere cu înțelepciunea și cu vârsta, precum și adaosul că „era supus” părinților Săi trupești, arată că Iisus nu este doar Dumnezeu adevărat, ci și om adevărat, supunându-Se tuturor celor omenești: nu numai legilor religioase despre care a fost vorba în citirea acestei zile, ci și legilor firești, ale dezvoltării omenești, pentru a mântui tot ceea ce înseamnă firea umană.