O să-ţi povestesc o poveste pe care mi-au povestit-o arabii ortodocşi din satul Betdjale de lângă Betleem. Demult, demult, departe, departe, înainte de naşterea lui Hristos, era în Betleem un om pe nume Iesei, fiul lui Obed, fiul lui Booz şi al lui Rut. Şi acest Iesei avea opt fii. Cel mai tânăr dintre fiii lui Iesei se numea David. David era păstor, şi păştea oile lângă Betleem. Sfânta Scriptură îl zugrăveşte pe David ca pe un tânăr arătos, cu părul castaniu şi faţa frumoasă. Acest frumos păstor mai era, pe deasupra, neobişnuit de puternic şi de viteaz. Când leul sau ursul îi răpeau vreo oaie, el fugea repede după fiară, smulgea oaia din fălcile fiarei, iar pe fiară o omora. Aşadar, David era cu adevărat un păstor bun şi de încredere al turmei sale dalbe. Şi îl cinstea mult pe tatăl său, ca pe Dumnezeu. De multe ori, David dormea pe câmp, pe patul încăpător al pământului, acoperit de pătura ţesută cu fir de aur a cerului înstelat. Dar ceea ce îţi voi povesti nu s-a întâmplat pe câmp, sub stele, ci într-o peşteră din stâncă de lângă Betleem.

Era o zi fierbinte, cum sunt multe zile în acea ţară de la Răsărit. Oile lui David stăteau întinse la răcoare sub un măslin. Soarele ardea cu toată puterea sa, şi oile gâfâiau de căldură. Şi pe David l-a ajuns o sete de tot supărătoare. Drept aceea, a intrat în acea peşteră ca să scape de arşiţă şi să se odihnească, în peşteră era răcoare vara şi cald în zilele de iarnă. După ce a  intrat în peşteră, tânărul păstor s-a simţit dintr-o dată plăcut şi s-a aşezat; l-a luat somnul degrabă, s-a întins şi a adormit. Dar n-a trecut mult timp, şi David a simţit ceva rece pe mâinile sale, şi s-a trezit din somn. Când a deschis ochii - vai! - a văzut un şarpe îngrozitor cum i se ghemuia pe piept şi se încolăcea în jurul mâinilor, îşi înălţa capul turtit deasupra feţei lui şi îşi mişca limba despicată! Cu ochii privea ţintă, plin de răutate, în faţa tânărului – cu ochi care ardeau precum jăraticul, în peşteră era întuneric, şi în întuneric ochii acelei fiare, ca două scântei! David s-a cutremurat tot de groază. Era într-o stare disperată, scăparea nu era cu putinţă. Numai să fi mişcat din mână sau din cap, că şarpele l-ar fi muşcat fără îndoială, vărsându-şi otrava în sângele lui. O, cu cât mai uşor i-ar fi fost să se lupte cu leul ce răcneşte sau cu ursul care urlă decât cu acea jivină târâtoare mută! Ce să facă?

Deodată şi-a amintit David de vechiul său Ajutător în restrişti, de Domnul său, şi a strigat din inimă plină de durere şi plâns: „Nu mă lăsa, Doamne Dumnezeul meu, nu Te depărta de la mine! Grăbeşte în ajutorul meu, Izbăvitorul meu dintru atâtea nevoi!” Îndată ce a rostit cuvintele acestea, iată că a răsărit o lumină neobişnuită într-unul din colturile peşterii. Era o lumină în chipul unui glob mare. În mijlocul acelui glob de lumină, David a văzut o fecioară frumoasă, blândă şi serioasă în acelaşi timp. Fecioara şedea cu capul aplecat în faţă şi ţinea în braţe un prunc atât de minunat cum nu văzuseră nicicând ochii fiului lui Iesei. Deodată, pruncul s-a ridicat în poala maicii sale şi a privit cu asprime la şarpe cu ochii ca două fulgere. Şi a întins pruncul degetul către intrarea peşterii, ca şi cum i-ar fi poruncit şarpelui să iasă. David a sărit şi s-a întins la pământ înaintea fecioarei şi a pruncului. A vrut să îşi arate în cuvinte recunoştinţa pentru mântuirea neaşteptată, însă tocmai când îi venise cuvântul pe limbă a deschis ochii - dar nu se mai vedea nimic. Şi toată peştera se umpluse de oarecare mireasmă dulce, ca de la tămâie şi smirnă de mult preţ.

Până la moartea sa, David nu a putut să uite această minunată întâmplare. Din păstor a ajuns împărat, dar o păstra mereu în amintire. Ca împărat, el a alcătuit, printre altele, două minunate cântări, una: Celui mai împodobit cu frumuseţea decât fiii oamenilor, iar a doua: Împărătesei în haină aurită. Şi aceste cântări le cânta ca împărat cu harfa în turnul său înalt din Ierusalim.

Iar tu, băiete, ghici: despre ce peşteră este vorba? Ce înseamnă acel şarpe cumplit? Cine era fecioara, şi cine pruncul? Ca să îţi fac mai uşor ghicitul tuturor răspunsurilor, te salut cu salutul de bucurie: „Hristos S-a născut!”

(Episcopul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. 1, Editura Sophia, Bucureşti, 2002,  pp. 194-196)