În vremea aceea, mergând Iisus pe cale zis-a unul către El: Te voi însoţi, oriunde Te vei duce. Şi i-a zis Iisus: Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; dar Fiul Omului n-are unde să-Şi plece capul. Şi a zis către altul: urmează-Mi. Iar el a zis: Doamne, dă-mi voie întâi să merg să îngrop pe tatăl meu. Iar El i-a zis: Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor, iar tu mergi de vesteşte împărăţia lui Dumnezeu. Dar altul a zis: Îţi voi urma, Doamne, dar întâi îngăduie-mi ca să rânduiesc cele din casa mea. Iar Iisus a zis către el: Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru Împărăţia lui Dumnezeu. (Luca 9, 57-62) (Sâmbătă în săptămâna a 26-a după Rusalii)

Putem crede că ucenicii Domnului trebuiau să fi înțeles cel mai bine minunile nenumărate făcute de Iisus și sensul lor, fiindcă se aflau în apropierea Sa mai tot timpul și puteau să aprofundeze învățătura pe care o primeau. Era o învățătură despre apropierea Împărăției lui Dumnezeu, despre forma practică a acestei veniri, vizibilă prin minuni, învieri din morți și adunări de mari mulțimi întru ascultarea cuvintelor Evangheliei. Totuși, ei nu înțelegeau chiar de-a binelea ce înseamnă această Împărăție divină. De exemplu, atunci când întâlneau pe cale oameni mai puțin entuziaști și care nu le primea propovăduirea, se supărau și chiar le doreau răul sau cel puțin întrebau pe Învățător dacă nu cumva ar fi bine să vină foc din cer să îi ardă pe necredincioși (Luca 9, 54). 

Înțeleasă sau doar parțial înțeleasă, învățătura lui Hristos, dublată de personalitatea Sa, văzută în fiecare moment, în acțiune, în cuvânt, în însuși chipul Său, convingea. Ucenicii spuneau că Îl vor însoți oriunde va merge. Știm cu toții că altceva s-a întâmplat mai târziu, în grădina Ghetsimani, atunci când au venit soldații de la templu să Îl prindă pe Iisus. Dar Sfintele Pătimiri fiind încă departe și improbabile, entuziasmul încă îi cuprindea pe ucenici, un entuziasm pe care Domnul voiește să îl tempereze. Și atunci le spune, „voi mergeți oriunde merg și Eu, însă Eu nu am sălaș”. Până și vulpile au vizuini unde se întorc la odihnă, iar păsările au cuiburi. Numai Fiul Omului e pururea pribeag, El nu are unde să Își întindă oasele și să Își plece capul, unde să Se adăpostească și să Se odihnească pentru o perioadă de timp mai lungă. Pe acest principiu, în Biserica Primară, își întemeiau propovăduirea apostolii și predicatorii misionari. Există chiar prescripții clare în capitolul 11 al Didahiei Apostolilor, cum ca un misionar să nu fie primit într-o comunitate mai mult de trei zile. Iar în Siria, primii monahi erau pribegi, fiindcă voiau să se asemene Domnului. Prin contrast, în Egipt era prețuită statornicia și rămânerea într-un singur loc, iar pribegii erau considerați inconstanți, care nu se pot concentra pe o viață matură, stabilă. Deci Hristos le spune ucenicilor Săi și prezumptivilor noi ucenici că urmarea Lui înseamnă lipsa odihnei, lipsa confortului unui cămin propriu, ceea ce cu siguranță pe moment pare o eliberare de la grijile vieții sociale obișnuite, dar după o perioadă de timp nu mai reprezintă deloc o situație ușoară.

Aceasta nu înseamnă că Hristos a încetat vreodată să cheme la Sine alți noi ucenici. Uneori aceștia Îl urmau imediat. Alteori Îl rugau să aștepte ca ei să își rezolve treburile. E paradigmatică istorioara în care cineva spune: „Doamne, dă-mi voie întâi să merg să îngrop pe tatăl meu”, la care El răspunde cumva nemilos, tranșant: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor, iar tu mergi de vesteşte Împărăţia lui Dumnezeu”. Să fie Domnul așa de inuman și lipsit de înțelegere pentru proaspătul ucenic? Nicidecum. Doar că ucenicia pe lângă Dumnezeu nu poate să se clădească pe un lucru greșit inițiat. Dacă de la început nu funcționează principiul urmării necondiționate, atunci lucrurile se vor complica la momente de mare încercare. „Lasă morții să își îngroape morții lor” nu se referă la ritualul propriu zis al înmormântării, ci la lepădarea de grijile lumești și de toate cele care ne atașează de lume, lăsându-L pe Dumnezeu, în viața noastră personală, doar pe plan secundar. Tot la fel, altul L-a rugat pe Iisus să îi îngăduie mai întâi să rânduiască cele din casa lui. Dar Domnul i-a spus că nimeni nu pune mâna pe plug și se uită înapoi. Dacă ar face așa, atunci plugul s-ar răsturna pentru că omul nu e focalizat pe ceea ce face. 

Un exemplu concret în acest sens, în începutul vieții dedicate cu totul Domnului, ni-l arată viața Sfântului Ioan Gură de Aur. Acesta, la rugămintea mamei sale Antuza, de care era foarte legat, nu a plecat la mănăstire și nu și-a început activitatea sa misionară decât după trecerea la cele veșnice a acesteia. Iar după aceea a fost, într-adevăr, un misionar de excepție. Nu înseamnă că toți trebuie să facem la fel, ci că atunci când pornim pe calea Domnului, atunci Lui să Îi slujim, iar celelalte vor veni de la sine. Dacă suntem potriviți pentru Împărăția lui Dumnezeu, suntem potriviți și pentru ajutorarea tuturor, inclusiv a propriilor noastre familii. Dar reciproca nu e valabilă. Atașamentul de cele ale noastre ne împiedică să fim pentru totdeauna, trup și suflet, ai Domnului.