A Vedea pe Hristosul Domnului (Luca 2, 22-40)

Împlinirea cananeencii este slobozirea din agonia zilnică a îndrăcirii fiicei sale. Din dialogul ei cu Hristos, înțelegem că acceptă cu smerenie starea ei de nedesăvârșită, dar știe și că are dinaintea sa pe Unul care nu va mai îngădui false desăvârșiri. Simeon, prin răbdare și credință, femeia cananeeancă prin nădejde și curaj, Ana lui Fanuel prin dragoste și bucurie ne dovedesc, o dată în plus, cum poate fi întâmpinat Hristos.

Pare că suntem mereu într-o incredibilă întoarcere înainte. L-am lăsat pe Zaheu în Ierihon în Duminica trecută și acum ne întoarcem în Ierusalimul Pruncului Iisus, să-l punem înaintea Domnului pe Domnul (Luca 2, 22) și în Canaanul Mântuitorului, la întâlnirea cu femeia cananeeancă (Matei 15, 21-28).

Îndrăznesc să spun că este firească pentru pedagogia izvorâtă din liturgicul Bisericii această împletire de timp și spațiu prin care se dovedește nevoia cunoașterii vârstelor spirituale ale celor după trup și nevoia construirii permanente a informației despre Hristos. În tradiția noastră, gestul săvârșit de Iosif și Maria, de a-și duce Pruncul la Templu, a rămas. Nu. Nu e vorba de Tăierea Împrejur, săvârșită îndată după Nașterea Sa, la opt zile ca semn al Legământului dintre Dumnezeu și cei din Neamul lui Avraam – inclusiv cei izvodiți din Ismael, fiul slujnicei. Ci despre obiceiul aducerii unei jertfe pentru a închina Pruncul lui Dumnezeu.

În Templul din Ierusalim, Iosif e cu Domnul. Încă tată-logodnic, pentru a întări imaginea de siguranță a Copilului ceresc. Sărac, Iosif aduce jertfă doi pui de porumbel ori de turturele, semn al curăției Pruncului. Semn al unei curății ce se înalță dinaintea lui Dumnezeu ca o speranță, ca o promisiune deopotrivă. La acest moment ne sunt aduse dinaintea ochilor două personaje. Dreptul Simeon și Prorocița Ana, fiica lui Fanuel – cunoscut cu numele pentru că, foarte probabil, era un chip duhovnicesc al Templului, om de credință în Dumnezeu și încredere între oameni. Pentru cei doi, după tradiție, oameni ce o crescuseră pe Maica Domnului la Templu, vederea lui Dumnezeu le apropia moartea. Le apropia plinirea misiunii pentru care fuseseră îngăduiți îndelung în viață. Simeon devine, în timp, simbolul celui care știe să întâmpine pe Hristos. Drept și temător de Dumnezeu, așteptând mângâierea lui Israel – adică venirea lui Mesia – Sfântul Luca ne spune că „Duhul lui Dumnezeu era asupra lui” (Luca 2, 25).

Nu. Nu e vorba de simplă inspirație, ci de un soi de rodire a virtuților sale în harul Duhului Sfânt. Un Duh care înmulțește râvna omului drept și îl transformă în sfânt. Lui Îi cântăm cuvintele Vecernie de Vecernie în Biserica Ortodoxă atunci când Îi spunem – comunitate și persoană cu persoană – lui Dumnezeu: „Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace; Că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor, Lumină spre descoperirea neamurilor și slavă poporului Tău Israel” (Luca 2, 29-32). E imnul aducerii aminte de bucuria deschiderii Vestirii celei Bune către popoare, către acele neamuri care altfel nu ar fi putut primi niciodată nădejdea că Dumnezeu le iubește. Abia în contextul acesta, al deschiderii către neamuri a mesajului de iubire al Mântuitorului Hristos, ni se deschid ochii pe Evanghelia cananeencii – al doilea text major al Duminicii acesteia.

Cananeeanca se simte asemeni unui examinat dinaintea Învățătorului Iisus și nu se pierde cu firea. E mamă. Și, ca orice mamă care are un copil în nevoie, nu are frică. Identifică în Hristos un posibil și credibil făcător de minuni în ce privește starea fiicei sale. Un demon chinuia fata și femeia nu accepta robia fetei sale. Cere și ea slobozire, asemeni lui Simeon, dintr-o stare ce părea fără sfârșit. Fără posibilitate de izbăvire. Insistentă și inteligentă – ce răspuns dă ea Învățătorului Hristos: „Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor” (Matei 15, 27) – femeia se vădește om credincios. Nu. Nu de soiul credincioșiei snoabe care ne încearcă pe noi și nici a credulității în care ne scăldăm. O femeie singură care deschide lui Dumnezeu inima și face ca fiica ei să se vindece nu-i de ici de colo. Face parte, duhovnicește, din soiul de femei care schimbă istoria oamenilor din jur. Pare din neamul Maicii Domnului, Anei lui Fanuel ori din al femeilor mironosițe. Ne învață că după ce ai înfruntat moartea zilnică a copilului tău în manifestările unei boli incurabile ori unei posedări drăcești, moartea nu te mai sperie.

Rușinea insistenței după ajutor nu umilește. Inteligența nu ține loc de soluție, ci este doar mijlocul provocării unei minuni. Domnul Hristos testează, cu hârtia de turnesol a cuvântului făcător de minuni în gura Sa, credința femeii. Îi spune: O, femeie, mare este credința ta; fie ție după cum voiești! Și se vădește că femeia voia bine de vreme ce fata sa s-a tămăduit „chiar în ceasul acela” (Matei 15, 28). Semn că Pruncul, a cărui Întâmpinare la templu o sărbătorim, chema deja pe fiecare dintre semeni la transformarea trupului său în arcă a mântuirii, templu al Duhului Sfânt. Ori, în astfel de locuri, dracii nu stau să mai chinuie. Împlinirea așteptării lui Simeon, dreptul, pare să fie apropierea sa de moarte. Nu-l înspăimântă aceasta. El știe că Mesia ce-l ține în brațe este biruitorul morții.

Împlinirea cananeencii este slobozirea din agonia zilnică a îndrăcirii fiicei sale. Din dialogul ei cu Hristos, înțelegem că acceptă cu smerenie starea ei de nedesăvârșită, dar știe și că are dinaintea sa pe Unul care nu va mai îngădui false desăvârșiri. Simeon, prin răbdare și credință, femeia cananeeancă prin nădejde și curaj, Ana lui Fanuel prin dragoste și bucurie ne dovedesc, o dată în plus, cum poate fi întâmpinat Hristos. Să încercăm, asemeni lor, să fim Domnului Întâmpinare!

 

Sursa: tribuna.ro

De la același autor

Ultimele din categorie