Urcând cu Mântuitorul spre Patimile Sale, în cele 40 de zile ale Postului Mare, încercăm câte puțin din trăirile Mântuitorului, încercăm să trăim cu El rugăciunea curată din Grădina Ghetsimani, încercăm să simțim, împreună cu El, în Săptămâna Patimilor, patimile Sale. Încercăm și noi, în condiția noastră ființială slăbită de păcat și incapabilă de renunțări substanțiale, să Îi simțim răbdarea, iubirea nemărginită cu care merge spre moarte cu inima curată. Mergem pe lângă El pe drumul crucii, privindu-L copătimitori, făcându-ne părtași momentului, înveșnicind în noi, cu trecerea fiecărui an, același episod care se repetă an de an, întipărindu-l în ființa noastră.

Știm spre ce ne îndreptăm. Ne îndreptăm împreună spre Înviere, spre starea noastră viitoare. Și Mântuitorul merge încet spre moarte și nu ne privește învinuitor, ci cu dragoste, pentru că ceea ce își dorește mai mult, împreună cu noi, este Învierea spre care Se îndreaptă și spre care ne îndreaptă și pe noi. Ne dorim Învierea pentru că e starea noastră viitoare. Învierea este viitorul creației, întreaga omenire merge spre Înviere, spre un nou mod de a trăi, cel haric. Moartea nu este creația lui Dumnezeu, nu e firească omului, așa cum greșit crede omul. Ne este foarte simplu să ne dăm seama că nu moartea e ceea ce ne caracterizează, ci Învierea. De exemplu: atunci când privim o făptură lipsită de viață, un om mort, ne întristăm, ne descumpănim, nu vedem în acest destin tragic nimic personal și spunem: nu, eu nu pot muri, nu pot trăi același curs al vieții. Acel trup lipsit de viață ni se pare străin deoarece nu mai recunoaștem în el chipul lui Dumnezeu. Iar dacă ne gândim la cuvântul „moarte”, ne dăm seama că antonimul lui e atât cuvântul Viață, cât și Înviere! Dar să ne gândim la Mântuitorul Înviat. El se arată femeilor mironosițe, ucenicilor, merge pe calea spre Emaus cu Luca și cu Cleopa, frângând pâinea cu ei, intră prin ușile încuiate, iar vederea Lui nu sperie, ci dă pace. La vederea Lui, Apostolii sunt cuprinși de uimire, de pace, de bucurie. Ei exclamă: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”. Fiindcă Îl văd pe Cel Care dă pace, pe Cel Care liniștește. E Prezența pe care au simțit-o cei trei Apostoli pe Muntele Tabor, când au văzut fața Lui strălucind ca soarele și veșmintele Lui albe ca lumina. Și îi spun cei trei Apostoli Domnului Iisus că ar fi bine să înveșnicească momentul, să facă trei colibe acolo și să rămână definitiv, cu Moise și cu Ilie. Au simțit ei atunci că și-au găsit pacea, că acolo se află ceea ce caută ei. Ceea ce e firesc omului nu e moartea, ci învierea, ființarea în prezența lui Dumnezeu.

„Veniți de luați lumină! Lumina lui Hristos luminează tuturor!”, și în câteva secunde lumina se împrăștie, ajunge la toată lumea, luminează Biserica. Aceste cuvinte sunt îndemnul preotului de a primi pe Hristos Înviat în inimile noastre, de a ne asemăna Lui în lumină. Mântuitorul ne luminează pe noi, ne scoate din întunericul creat de noi pentru a ne pune din nou, în fiecare an, pe calea Învierii. Căci cuvântul Paști înseamnă trecere, o trecere și o înnoire a drumului nostru spre Înviere.

Apostolul iubit, Ioan, în prima sa Epistolă spune: „Dumnezeu este lumină și nici un întuneric nu este întru El”. Iar omul încearcă să agonisească încă din timpul vieții lumina harului, pentru ca după ce va fi trecut de pragul morții, să trăiască în lumină cu Cel ce este Lumină „și niciun întuneric nu este în El” (I Ioan 1, 5).

Așa cum mărturisește și Nichifor Crainic în versurile sale: „Unde sunt cei care nu mai sunt?/ S-au ascuns în lumina celui nepătruns...”