Hristos a înviat! – este mărturisirea Veşniciei. Poetul Ioan Alexandru, în decembrie 1989 a salutat poporul astfel, mulţi, aşteptând Crăciunul, au crezut că poetul greşise, încurcând sărbătorile. Nu. Învierea nu poate fi în niciun caz fixată în timp, timpul acesteia fiind veşnicia, iar spaţiul devenindu-i Raiul (sau Iadul). Naşterea da. Pentru noi şi pentru a noastră mântuire Naşterea şi Învierea Domnului sunt Naşterea şi Învierea Veşniciei.

Omul nu se poate naşte pe sine, dar se poate învia prin felul de viaţă pe care-l sădeşte în jur. Sunt oameni pentru care Învierea durează o zi, două sau maxim trei şi sunt oameni care trăiesc veşnic Învierea. Încă din Săptămâna Luminată întunericul caută să rerăsară. După trei zile, multor oameni Hristos a înviat! le sună fals tocmai pentru că ei trăiesc Învierea fragmentar, fals şi duplicitar.

Continuitatea Învierii este cea mai grea construcţie de realizat în această viaţă. Oamenii pe care-i păstoresc au fost strămutaţi. Înainte de a-şi părăsi locurile natale şi-au luat cărămizi din fostele case, câte au mai apucat, pentru a le pune în zidurile celor noi. Chiar Biserica cea nouă a fost în întregime ridicată cu miile de cărămizi luate din fosta Biserică.

Zilele trecute, înainte de Paşti, am aflat o istorioară demnă de Pateric. O bătrână a fost chemată de copii, în vizită, în Canada. Au rugat-o să nu le ducă nimic din ţară, decât o cărămidă din zidul casei vechi. Voiau să o pună în temelia locuinţei ce urma a fi înălţată. Bătrâna a desfăcut o cărămidă, a învălătucit-o (vorba lui Soljeniţîn) într-un ştergar românesc şi a pus-o apoi într-o poşetă neagră. Pe aeroport avea să fie reţinută ca suspectă de act terorist. Credeau că ascunde o bombă. Astfel a pierdut avionul, viza şi toate celelalte, afară de Înviere. Copiii poate o aşteaptă şi azi, neştiind că mama lor îşi doarme somnul de veci având căpătâi acea cărămidă.

Iubirea dintre mamă şi copii are, de cele mai multe ori, greutatea unei cărămizi zidită în inimă. Lucian Blaga, mărturisea: Iubind – ne încredinţăm că suntem. Când iubim, oricât de-adâncă noapte-ar fi, suntem în zi, suntem în tine, Elohim. …Dar numai rană a tăcerii e cuvântul ce-l rostim.

În Duminica Floriilor am citit unui enoriaş care de peste zece ani este imobilizat la pat.

Mi-a spus: Părinte, aştept Învierea. Nimeni nu-mi poate interzice, nu mă poate opri să călătoresc cu gândul la Înviere.

Învierea nu poate trece, nu se poate consuma. Ea ne trece.

În răspunsul nostru Adevărat a înviat! este cuprinsă… Veşnicia Învierii.