Veți fi Fiii Celui Preaînalt... (Luca 6, 31-36)

Vindecarea Țării poate veni numai din laboratoarele de rezistență la uciderea din culpă a sufletelor noastre. Poate că malul Tiberiadei este și banca studentului și catedra universitarului. Iar fericirea nu, nu poate fi termen de adus de undeva din cer, ci conținut construit cu fiecare clipă în care învățăm să împlinim Evanghelia. Ca un manual de supraviețuire la vremea de diluviu a răutății în care viețuim. Când Domnul ne spune că vom fi „fiii Celui Preaînalt” nu ține un discurs motivațional, ci ne oferă o pregustare a adevărului ce ne va ține în veșnicie vii. Și știe ce zice. El Este Fiul Celui Preaînalt.

Suntem în plină analiză a vieții noastre creștine. Nimeni, cu excepția Mântuitorului, nu poate să ne impună exigențe mai înțelepte decât acestea, despre care ne vorbește Evanghelia zilei. Pare simplu: „Ci iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și dați împrumut fără să nădăjduiți nimic în schimb și răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi” (Luca 6. 35). Și poate că la prima lectură am fi tentați să fim atenți la prima parte a textului (versetului), dar devine uimitor pentru noi ultima parte a sa: Căci El este bun cu cei nemulțumitori și răi... Uitați-vă în jur și ascultați atenți. Un val de nemulțumire și răutate înghite lumea. Înainte de apocalipsa vestită de Greta Thumberg la ședința ONU, despre o iminentă scufundare în ape a omenirii,  poate că ar trebui să fim atenți, în aceeași măsură, la scufundarea în răutăți, în absurdul urii cultivate prin îndatorări, neiubiri și deznădejdi. Pare că Mântuitorul spune cuvintele acestea pentru generația Pământului azi. Chiar dacă tot ceea ce spune este împotriva culturii pe care o dezvoltăm azi. O cultură a vrăjmășiei elitiste, a îndatorării până la sclavie și a deznădejdii care cultivă depresii sociale și umane – un soi de bombe incluse la pachet cu falsa pace socială în care pare că ne zbatem. Ceea ce îmi pare dureros este modul în care desfacem din context Evanghelia și folosim doar cuvintele despre iubirea lui Dumnezeu. Rupând-o din contextul Împărăției Cerurilor, o folosim să acoperim toate excesele de „iubire”, falsificând adevărata iubire. Punem mereu înainte iubirea lui Dumnezeu, dar nu ne împăcăm cu vrăjmașii, strângem de gât pe cei pe care-i credităm – fie și virtual – și folosim deznădejdea ca armă de supunere în masă. Și uneori numim tot melanjul acesta de anti-virtuți democrație. Și ne lăudăm cu ea. Și o aplicăm mereu cu dublă măsură. Una în care avem mereu dreptate. Alta în care nimeni în afară de noi nu are dreptate.

Să fi știut Hristos prin ce vom trece? Să fie și acestea cuvintele profetismului Său dumnezeiesc? Ca să înțelegem și mai bine logica în care Domnul vorbește Ucenicilor și celor urcați pe Muntele Fericirilor pentru a afla ce le va distruge, în fapt, fericirea de a fi fiii Celui Preaînalt, să ne întoarcem în duminica trecută. Când Domnul Hristos le spune ucenicilor, abia recuperați din tristețea ratării unui pescuit de noapte, că-i va face pescari de oameni. Un pic enigmatic pentru tinerii din Capernaum. Textul în greacă spune că-i va crea (poieo), adică vor fi făcuți ca ceva nou – „pescari de oameni”. Enigmatică alcătuire de cuvinte. Din Vechiul Testament știm că marile figuri ale istoriei lui Israel erau păstori: David, Amos, Moise – păstori care veghează și hrănesc turma-popor al lui Dumnezeu. Să fi vrut Domnul să le spună că vor scoate omenii din adâncul diluviului păcatului? Să fi vrut să-i încurajeze pentru a nu se mai teme de adâncurile mării, urmă a Potopului lui Noe în mijlocul unui popor ce crescuse din supraviețuirea acelui? În fapt, Domnul Hristos împărțea misiunea Sa cu ei. Salvatorul îi așeza în ordinea salvării. Îi scosese din mijlocul năvoadelor neroditoare și-i așezase în ordinea logică a Învierii. În Evanghelia de la Marcu, Hristos Domnul nici nu-și începe misiunea Sa publică fără discipoli (amănunte în Giacomo Violi, Camminando sulle aque. La predicazione di Gesu sul lago di Tiberiade, Ed. Messagero di Sant’Antonio, Padova, 2018, pp. 35-37). Cu alte cuvinte dovedea că nu se vrea Singur în rai. Este chemarea pe care, se pare, că omenirea nu a prea înțeles-o. Ori nu o înțelege deloc azi. În ordinea culturii noastre legate de fericire avem în primul rând elementele care cultivă egoismele noastre înguste: carieră, bani, averi ilicite... Dacă am nota veștile ce le primim ca zgomot de fond în viețile noastre cam toate ne vorbesc despre asta. Și în ciuda faptului că par că acuză prezența acestor tare morale în culturile noastre, vedem că aceleași trompete apocaliptice le și cultivă. Ascunzându-le printre paginile rupte din Constituții și Memorandumuri. Strecurând în ordinea vieții noastre dezordinea necesară ca ea să-și piardă din sensuri. Din tăria ei eshatologică. Când Mântuitorul ne îndeamnă să fim milostivi precum și tatăl nostru cel din ceruri milostiv este (Luca 6. 36), ne îndeamnă să deschidem ochii asupra milei Sale. Ne cheamă să înțelegem purtarea Sa de grijă, proniatoare și conservatoare a lumii, guvernatoare a legilor firii, nu anulează libertatea noastră de a-i spune NU lui Dumnezeu. Ne îndeamnă să identificăm în neracordarea noastră la tonusul Împărăției lui Dumnezeu parte din fracturile care ne aruncă în răutate și neliniște. De aceea am zis că textul Evangheliei acesteia este cea mai simplă chestionare a vocației noastre umane. A ierta, a iubi vrășmașii și a nădăjdui ne fac fiii Celui Preaînalt pentru că ne fac să semănăm, palid și de departe, dar fundamental, cu Creatorul. Cu Tatăl nostru – cum ne-a și învățat. Această asemănare este ceea ce Biserica numește a fi „sigilul” prezenței Sale în noi. Un soi de pecete prin care se recunoaște în noi. Despre care Părinții Bisericii – Sfântul Maxim Mărturisitorul ori Sfântul Macarie cel mare, ca să amintesc doar doi dintre cei mulți – spun că este chipul slavei Lui în viețile noastre. Ea activează în noi virtuțile pe care să le creștem pentru a se odihni în noi Creatorul. Pentru aceasta a venit Fiul. Pentru a ne urca, asemeni unui alt fel  de Noe, pe Arca Mântuirii – Biserica – pentru a nu fi înghițiți de valurile răutății, deznădejdii, dezumanizării noastre. Pe Arca cea de demult au fost salvate animalele. Pe aceasta, Oamenii. Omenia.

Suntem în plasa unor evenimente care ne vor regrupa pe interese, pe grupuscule ori grupuri de interes. Vom auzi iarăși acuze, mizerii scoase de sub preșul cotidianului și vom fi hrăniți cu ciorba urii reîncălzite la focul mediocrității. Să nu vă sfiiți să rămâneți pescari de oameni. Acordați în duh cu Hristos. Fiți milostivi cu discernământul racordat la milostivirea Tatălui Ceresc. Nu. Nu dați vina pe Dumnezeu când confundăm mila cu sila ori promisiunea cu minciuna. Și rugați-vă. De marți se redeschide viața universitară a României – nesuspendată în fond niciodată. Rugați-vă să îngăduie Dumnezeu generații luminate de înțelepciune de pescari de oameni. Oameni care să valorizeze în viețile lor iubirea de vrăjmași, iertarea datornicilor și facerea de bine către cei maculați de ură. Vindecarea Țării poate veni numai din laboratoarele de rezistență la uciderea din culpă a sufletelor noastre. Poate că malul Tiberiadei este și banca studentului și catedra universitarului. Iar fericirea nu, nu poate fi termen de adus de undeva din cer, ci conținut construit cu fiecare clipă în care învățăm să împlinim Evanghelia. Ca un manual de supraviețuire la vremea de diluviu a răutății în care viețuim. Când Domnul ne spune că vom fi „fiii Celui Preaînalt” nu ține un discurs motivațional, ci ne oferă o pregustare a adevărului ce ne va ține în veșnicie vii. Și știe ce zice. El Este Fiul Celui Preaînalt.

Sursa: tribuna.ro

De la același autor

Ultimele din categorie