Ce au în comun Hristos și un pelican?

Începutul lunii prier ne amintește nu doar despre mult trâmbițata zi a păcălelilor, o invenție străină de frumusețile sfintei noastre Ortodoxii, ci de faptul că în prima zi din aprilie, încă din 1906, sărbătorim ziua mondială a păsărilor.

Se vor întreba unii: ce legătură are această zi cu viața unui bun creștin? Un posibil răspuns ni-l oferă statisticile. Ornitologia ne arată că actualmente pe Pământ viețuiesc aproximativ 10.000 specii de păsări dintre care aproape 12% sunt pe cale de dispariție, cauza principală a acestei drame fiind omul. Dumnezeu i-a poruncit să stăpânească creația ca pe dar divin, dar el a folosit-o în mod egoist și distructiv.

De cele mai multe ori viața spirituală a persoanei inspiră comportamentul ei exterior. De pildă, sufletul unui semen robit de patimile egoiste ale lăcomiei şi violenţei se comportă cu agresivitate sau cu iresponsabilitate faţă de natură, inclusiv faţă de păsări. Dumnezeu a creat lumea întreagă într-o deplină armonie, pe care omul o poate cultiva sau o poate distruge. Când ştiinţa încetează de a mai fi o cale de creştere spirituală, ca responsabilizare a insului pentru plinătatea creaţiei şi calitatea vieţii omenești, se ajunge la degradarea acestora. Ştiinţele şi tehnologiile motivate doar de câștigul financiar sunt la originea crizei ecologice actuale care ameninţă existenţa multor specii de plante, animale şi păsări. Atât sănătatea şi siguranţa speciilor animale, cât şi viaţa omului sunt ameninţate de noile maladii apărute ca urmare a schimbărilor climatice şi a poluării, cauzate de intervenţia filistină şi agresivă a omului asupra naturii şi a întrebuinţării fără măsură şi etică a biotehnologiilor. Omul, aşezat de Dumnezeu ca „preot" şi slujitor al creaţiei, este responsabil, prin faptele sale, de tot ceea ce se întâmplă în natură. Natura este sau ar trebui să fie un statornic prieten al omului și nu duşmanul lui. Urmărind însă numai propriile sale interese, omul stingherește lumea înconjurătoare în echilibrele sale aşezate de Creator. Consecinţa acestei atitudini lipsite de comunicare paşnică şi respectuoasă cu natura este transformarea ei, din prieten şi aliat, în adversar. De aceea grija pentru mediul înconjurător nu este un ideal emoțional, mai ales acum când realitatea schimbărilor climatice ne afectează pe toţi, ci un deziderat realist și profund ortodox.

Ornitologia privită din punct de vedere teologic poate descoperi adevăruri adânci privind legătura dintre om şi mediul înconjurător cu tot ce presupune el; vietăţi, plante şi animale, iar toate întreolaltă cu Dumnezeu, făuritorul lor. Sfânta Scriptură acordă o atenţie deosebită păsărilor, dovadă că acest substantiv apare în cartea sfântă de peste 120 ori. Însuși Mântuitorul Hristos, când vrea să atragă atenţia asupra purtării de grijă pe care Dumnezeu o are faţă de creaţia Sa face referire la frumuseţea şi la viaţa păsărilor: „Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?” (Matei 6, 26). Această trimitere la lumea păsărilor pe care o face Domnul în legea nouă ne duce cu gândul şi la alte analogii ale Vechiului Testament. De exemplu, în cartea Ieremia, cap. 8, versetele 7-8 se spune: „Până şi barza îşi ştie vremea sa hotărâtă sub cer; şi turturica şi rândunica şi cocorul iau aminte la timpul când trebuie să vină. Iar poporul Meu nu cunoaşte hotărârea Domnului.” Ca şi în primul caz, şi profetul Ieremia arată că păsările, creaţie a lui Dumnezeu, îşi duc viața după rânduiala divină statornicită dintru început. Un alt text care arată purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru tot ceea ce a creat, deci şi pentru păsări o găsim la psalmistul David. „Sătura-se-vor copacii câmpului, cedrii Libanului pe care i-ai sădit; acolo păsările îşi vor face cuib. Locaşul cocostârcului în chiparoşi (Psalmi 103, 18-19). 

Este la fel de interesant să observăm că Biserica a folosit imaginea păsărilor în reprezentarea îngerilor cu aripi voind să arate prin aceasta că păsările au reprezentat în istoria relaţiei umanităţii cu Dumnezeu, drept mesageri. Aşadar, păsările reprezintă modul de comunicare dintre lumea imanentă cu cea transcendentă. Să ne amintim doar de câteva mărturii scripturistice:

Proorocul Ilie era hrănit de corbi la porunca divină: „Şi a plecat Ilie şi a făcut după cuvântul Domnului; s-a dus şi a şezut la pârâul Cherit, care este în faţa Iordanului. Corbii îi aduceau pâine şi carne dimineaţa, pâine şi carne seara; iar apă bea din pârâu.” (III Regi, 17 5-6) 

Noe foloseşte porumbelul drept mesager pentru a afla dacă Dumnezeu a încetat potopul: „Şi porumbelul s-a întors la el, spre seară, şi iată avea în ciocul său o ramură verde de măslin. Atunci a cunoscut Noe că s-a scurs apa de pe faţa pământului.” (Facere 8, 11). De altfel porumbelul este o pasăre preferată a lui Dumnezeu, căci în chipul porumbelului, Duhul Sfânt s-a pogorât peste Mântuitorul Hristos la Iordan, când a fost botezat (Matei 3 15-16). Această alegere o explică magistral Sfântul Ioan Gură de Aur: „porumbelul este o pasăre blândă şi curată. Şi s-a arătat în chip de porumbel Duhul Sfânt ca să arate că Duhul cel Preasfânt este duh de blândeţe. De aceea, se arată la botez porumbelul, nu aducând o ramură de măslin, ci arătând pe Cel ce ne eliberează de toate relele şi dându-ne bune nădejdi. Porumbelul nu mai scoate din corabie un singur om, ci ridică la cer întreaga lume, iar în loc de ramură de măslin aduce întregii lumi înfierea.”

Preocupările scriitorilor bisericeşti asupra păsărilor sunt la fel de importante în a ne descoperi că toate făpturile, inclusiv păsările, îşi duc viaţa după rânduiala pe care Creatorul lor le-a stabilit-o. Între aceștia, Sfântul Ambrozie al Mediolanumului a dedicat vieții păsărilor o omilie, Despre păsări, în care a făcut câteva reflecții privitoare această fascinantă lume a lor.

Tot din viața păsărilor s-a inspirat și fericitul compozitor al strofelor Prohodului Mântuitorului Hristos când L-a asemuit pe Răscumpărătorul nostru cu un pelican. Se apropie săptămâna Sfântă și Mare a Patimilor Domnului. Cu flori în mâini și cu lacrimi Îl vom însoți pe Marele Răstignit  și-I vom cânta stihuri tulburătoare. Undeva la starea a doua vom zice așa:

Ca un pelican

Te-ai rănit în coasta Ta, Cuvinte;

Şi-ai dat viață l-ai Tăi fii, care au murit,

Răspândind asupra lor izvoare vii.”

Ce legătură este între Hristos și un pelican? Răspunsul ni-l oferă un sfânt drag nouă tuturor, un frate de-al nostru român, Sfântul Ioan Iacob. În cartea „Din Ierihon către Sion. Scrieri duhovnicești”, sfântul nemțean dezleagă acest mister, căci amintind de vechea legendă a acestei păsări, potrivit căreia pelicanul atât de mult își iubește puii, încât este dispus să își rănească coasta sa pentru a-i hrăni cu sânge când îi vede zăcând în cuib flămânziți, însetați, vătămați de vreo boală sau de veninul otrăvitor al șerpilor. Sfântul Maxim Mărturisitorul chiar face o analogie între istoria mântuirii umanității și viața pelicanului. Pelicanul Îl închipuie pe Domnul Hristos, iar puii lui sunt Adam şi Eva, firea noastră. Cuibul lui este Raiul, iar şarpele diavolul cel răzvrătit. Deci şarpele, începătorul răului le-a insuflat prin neascultare protopărinţilor veninul său şi aceştia s-au făcut morţi prin păcat. Dar Mântuitorul Hristos din iubire de oameni S-a înălţat pe cinstita Cruce şi din coasta Sa străpunsă ne-a dăruit viaţa prin Duhul Sfânt, adevăr confirmat și de o cântare din Octoih: „Picăturile sângelui celui din Dumnezeu curs și ale apei, care s-a vărsat din coasta Ta, au înnoit lumea; căci cu apa speli păcatele tuturor, Doamne, iar cu sângele scrii iertarea.

Citește alte articole despre: Hristos, Prohodul Domnului, 1 aprilie, pelican, ornitologie

De la același autor

Ultimele din categorie