Marele Iorga despre Marele și Sfântul Ștefan

În ziua de 2 iulie 1504, Ştefan-vodă cel Mare se stingea de o moarte blândă la Suceava, în desăvârşita pace măreaţă ce se boltea asupra întregii ţări pe stâlpii puternici ai biruinţelor sale.

Pentru cea din urmă oară, porţile cetăţii se deschideau înaintea aceluia ce luptase bărbăteşte cea mai grea din luptele sale. Boierii călări, în haine de urşinic şi aur, unii bătrâni ca şi stăpânul adormit, ceilalţi în toată puterea vârstei sau în avântul încrezător al tinereţelor, înconjurau sicriul înfăşurat în scumpe stofe. Suliţile ostaşilor se ridicau drepte în văzduhul limpede, zâmbitor al zilei de vară. Alaiul străbătea holdele grele de bogăţie, în drumul spre Mănăstirea Putnei.

Din turnul de strajă de deasupra porţii, clopotele prindeau a vui de jale. Soborul întreg al Moldovei, sub mitrele scânteietoare de pietre scumpe, mitropolitul, episcopul de Roman, mitropolit şi el, al Ţării-de-Jos, episcopul de Rădăuţi, egumenii care putuseră să se încingă pentru această lungă cale primeau în cântările iertării de păcate pe stăpânul tuturora. Veşnica pomenire se cerea pentru acela care se făcuse vrednic a fi pomenit de neamul său în vecii vecilor. Apoi întunericul gropniţii umbrea tot mai mult faţa poruncitoare, acum înseninată, şi pletele albe, rare ale bătrânului. Şi, pe când lacrimile brăzdau cele mai aspre obrazuri, minunata lespede de marmură săpată pecetluia micul mormânt în care încăpuseră totuşi rămăşiţele Celui Mare.

„El curăţise ţărâna, coborând în ea sfinte temelii de biserică”

Domnise aproape cincizeci de ani, o jumătate de veac. Venise tânăr, în vijelia năvălirii, ca să răzbune pe ai săi, ca să-şi întemeieze viaţa şi ca să tragă zid de vitejie în jurul ţării sale de moştenire. De atunci, toate drumurile spre hotarele duşmane fuseseră bătute de copitele cailor oştirii sale. Dar peste sabia lui minunată apăsa o mână sigură, stăpânită de un gând cuminte. I-a fost totdeauna milă de sângele oamenilor vărsat în zadar.

A adus cu dânsul rânduiala şi buna cârmuire. Oastea aceea ale cărei steaguri îi fluturau deasupra sicriului el o închegase, el o făurise, ca pe o singură armă menită să învingă totdeauna. Boierilor acelora ce-l întovărăşeau înainte de a-şi lua hotărâtorul rămas bun – el le statornicise chemările şi drepturile. Secerând buruiana roşie a vremilor de restrişte şi nelegiuire, el curăţise ţărâna ce băuse sângele nevinovat, coborând în ea sfinte temelii de biserică. Vlădicilor ce se rugau acum la Dumnezeu pentru sufletul său – el le pusese mitra pe cap, după ce ştiuse că se cuvine s-o poarte.

„Amintirea sa a luminat totdeauna în marea biserică a conştiinţei neamului”

Gândul lui de înţelepciune se stinsese în sfârşit, sau, mai curând, el se cobora ca o rază de bucurie asupra tuturora, trecea ca o binecuvântare asupra bogăţiei lanurilor şi fremăta ca o ameninţare pentru vrăjmaşii viitorului prin frunza pădurilor ce ocrotiseră și meniseră luptele învingătoare. Glasul lui nu se mai auzea, însă, şi icoana lui nu mai stătea înaintea nimănuia.

Şi candela aprinsă deasupra mormântului său s-a stins uneori, în zile rele. Mâni de hoţi au scormonit în mormântul cel sfânt. Dar amintirea sa a luminat totdeauna în marea biserică a conştiinţei neamului. Uneori mai tare, alteori mai slab, dar nici un vânt năprasnic n-a putut-o stinge. Şi astăzi ea se înalţă puternică, în marea flacără de mândrie şi recunoştinţă ce porneşte din toate inimile noastre la pomenirea celor patru sute de ani de la moartea puternicului împărat senin al românimii.

(Nicolae Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare, prefaţă)

Ultimele din categorie