Sfântul Ioan Gură de Aur, despre adevărata prietenie dintre oameni

Nimic în lume nu merită atâta dragoste ca omul şi fiecărui om îi suntem datori cu ea, odată ce „Hristos iubeşte pe fiecare om cu aceeaşi dragoste cu care iubeşte întreaga lume”.

Două dintre coordonatele principale ale umanismului hrisostomic relevat în conţinutul operelor sale sunt prietenia şi dragostea. Rareori în literatură întâlnim vorbindu-se aşa de frumos despre acestea.

Nu mulţi Părinţi sau scriitori bisericeşti înalţă dragostei şi prieteniei atât de emoţionante imne, așa cum a făcut Sfântul Ioan în toate operele şi în toate împrejurările vieţii sale.

Pentru el, dragostea de Dumnezeu şi de oameni nu este un cuvânt gol, ci cea mai vie şi minunată realitate, singura pentru care viaţa merită să fie trăită, precum însuşi spune: „Ce se poate asemăna cu dragostea? Nimic! Ea este rădăcina, izvorul şi mama bunătăţilor, virtute care nu produce suferinţă, virtute plină de plăcere şi aducând multă bucurie acelora care o exercită” (Scrisoarea 222, P. G. LII, col. 733-734).

Prietenul adevărat este un alt eu

În concepţia Sfântului Ioan, prietenia, pentru ca să fie puternică și trainică, trebuie să aibă temei, motiv şi model pe Hristos, Care Şi-a dat viaţa pentru prietenii Săi (Ioan 15, 13). Marele arhipăstor precizează că prietenia este unirea atât de strânsă între cel care iubeşte şi cel iubit, încât să nu mai fie două persoane deosebite, ci un singur om, întărind ideea că prietenul este un alter ego, un alt eu: „Dacă ai douăzeci de prieteni, vezi cu încă douăzeci de [perechi de] ochi, lucrezi cu încă douăzeci [perechi de] de mâini, mergi cu încă douăzeci [perechi de] de picioare. Un ins poate să fie datorită prietenilor în mai multe locuri deodată în acelaşi timp” (Omilia LXXVIII, 4 la Ioan, P. G. LIX, col. 425). Într-adevăr, în concepția Sfântului, dacă cineva are un duşman, atunci acel dușman nu este atacat numai de o singură persoană, ci și de cele douăzeci, și atunci trebuie ca duşmanul să cedeze, pentru că el nu este respins de o singură persoană, ci de douăzeci. Dacă unul ar fi lipsă, el nu este pentru aceea în pericol; el este bogat prin partea cea mare, prin ceilalţi douăzeci; şi partea care cade este astfel susţinută, cea mai slabă, prin cel mai puternic. El nu mai merge singur prin picioarele sale, ci şi prin cele ale celorlalţi; el nu lucrează numai prin mâinile sale, ci şi prin ale celorlalţi. Fiecare dintre ei are zece suflete; fiindcă nu are numai el unul singur grijă de lucrurile sale, ci și ceilalţi au la fel. Şi dacă ar fi aşa o sută sau o mie uniţi împreună, va fi la fel, şi puterea se va adăuga în proporţie cu numărul. Astfel, „nu i se poate întâmpla nimic rău celui care este înconjurat de atâţia; gărzile chiar, care veghează la siguranţa împăratului, nu au nici atâta vigilenţă, nici atâta atenţie. Aceştia îl păzesc pe regele lor din nevoie, aceia îl păzesc pe prietenul lor din iubire şi din afecţiune. Or, iubirea are mai multă putere şi forţă decât frica. Regele este în teamă faţă de gărzile sale, prietenul se încrede prietenului mai mult decât în sine însuşi şi cu acest ajutor el nu se teme de cursele nimănui” (Ibidem).

Prietenul sincer este cu mult mai dorit decât chiar lumina

Pe parcursul vieţii sale, Sfântul Ioan a întâlnit oameni care au dorit să-l compromită sau să-i suprime viaţa, dar şi prieteni adevăraţi şi devotaţi care i-au oferit ajutorul în vremurile tulburi şi au luptat pentru el cu mult curaj şi abnegaţie. Marele predicator, prin următoarele graiuri își exprima convingerea că „prietenul sincer este cu mult mai dorit decât chiar lumina. Şi să nu te miri că zic aceasta, pentru că mai bine ne-ar fi dacă s-ar stinge soarele, decât a fi lipsiţi de prieteni adevăraţi; mai bine ne-ar fi de a trăi în întuneric, decât de a fi fără prieteni. Şi cum este aceasta, eu vă voi spune. Mulţi văzând soarele sunt în întuneric, pe când dacă sunt înconjuraţi de prieteni, nu ar suferi nici o scârbă. Eu vorbesc de prietenia cea duhovnicească şi de prietenii duhovniceşti, care nimic nu preferă înaintea prieteniei” (Comentariile sau Explicarea Epistolei I către Tesaloniceni, omilia II, în vol. Comentariile sau Explicarea Epistolei către Coloseni, I şi II Tesaloniceni, p. 179).

Scriind despre prietenie, Sfântul Ioan Gură de Aur arată și câtă plăcere şi mulţumire are prietenia adevărată în sine. „Chiar de ai dispune de mii de tezaure, totuşi nimic nu ar fi mai de preţ ca un prieten adevărat... Te bucuri văzând pe prietenul tău, te înveseleşti, şi sufletul tău având o mulţumire nespusă se contopeşte cu dânsul, şi chiar de numai ţi-ai aminti de el, cugetul tău tresare şi se înaripează. Vorbesc aici despre prietenii adevăraţi, despre prietenii de un suflet şi de un cuget, despre prietenii care preferă să şi moară, despre prietenii care iubesc cu căldură, şi nu înţelegem pe prietenii simpli, pe cei care iau parte pe la mesele noastre şi-i credem de prieteni în urma laudelor ce ne aduc, să nu credeţi, zic, că vorbesc despre aceştia. Dacă cineva are vreun prieten aşa precum spun eu, va înţelege desigur cuvintele mele. Chiar de l-ar vedea în fiecare zi, el totuşi nu se satură; aceasta o doreşte atât pentru sine, cât şi pentru acela. Am cunoscut eu pe cineva care se ruga de sfinţi pentru prietenul său şi le zicea ca mai întâi să facă rugăciuni lui Dumnezeu pentru dânsul (prietenul lui – n.n.), şi apoi pentru sine. Astfel este prietenul adevărat, încât nici timpul, nici locul nu-l pot împiedica de a iubi şi a fi iubit” (Comentariile sau Explicarea Epistolei I către Tesaloniceni, omilia II, în vol. Comentariile sau Explicarea Epistolei către Coloseni, I şi II Tesaloniceni, p. 178).

Felurile prieteniei și pricinile pe care se întemeiază ea

Referindu-se la felurile prieteniei şi pricinile pe care se întemeiază ea, Sfântul Ioan își exprima nemulțumirea și mâhnirea pentru faptul că „…nu ne întărim cu dragostea cea după Dumnezeu, ci căutăm alte pricini de prietenie: unii neamurile, alţii obişnuinţa, alţii tovarăşii de slujbă, alţii vecinii; orice altă pricină, afară de credinţa în Dumnezeu; şi ar trebui ca numai credinţa în Dumnezeu să lege pe prieteni. Lucrurile însă se petrec cu totul dimpotrivă; suntem prieteni cu iudeii şi cu păgânii, şi nu suntem prieteni cu fiii Bisericii” (Omilii la Matei, omilia LIX, V, în col. PSB, vol. 23, p. 692).

Prieteniile cele rele sunt prezentate în opera marelui Hristostom mai groaznice decât duşmăniile. „Nu ţine, dar, lângă tine prieteni care sunt dascălii pagubei tale! Nu ţine lângă tine prieteni care îndrăgesc mai mult masa ta, decât prietenia ta! Că toţi aceştia termină şi cu prietenia odată ce au terminat masa şi petrecerea; ceilalţi însă, prietenii de dragul virtuţii, rămân veşnic lângă tine, îndură alături de tine toate durerile şi toate necazurile tale. Prietenii de masă şi de beţii, neamul paraziţilor, de multe ori se răzbună pe tine şi-ţi fac nume prost” (Omilii la Matei, omilia XLVIII, VII, în col. PSB, vol. 23, p. 565). În general, suntem etichetați de către ceilalți și în funcție de prietenii noștri. În acest sens, Sfântul arhiepiscop accentuează următoarele: „Cunosc mulţi oameni vrednici care au căpătat o faimă proastă, făcută tocmai de prietenii lor de chefuri şi beţii; au spus despre dânşii că sunt nişte şarlatani, nişte desfrânaţi care strică casele altora, nişte corupători de copii. Şi lumea le dă crezare, crede că trăiesc cu copiii, odată ce nu se ocupă cu nimic şi-şi irosesc viaţa fără rost” (Omilii la Matei, omilia XLVIII, VII, în col. PSB, vol. 23, p. 565).

Se întrerupe dragostea, pentru că nu are rădăcină duhovnicească

Maestru al cuvântului și stăpân al nuanțelor, Sfântul Ioan prezintă în termeni encomiastici prietenia duhovnicească ce nu urmăreşte foloase personale, ci slujeşte dezinteresat unor idealuri sublime: „pentru că oamenii se unesc între ei pe temeiul acestor pricini trecătoare, de aceea nici prieteniile dintre ei nu sunt nici călduroase, nici nu dăinuiesc. Se întrerupe dragostea de se iscă între ei insulte, pagube de bani, invidie, dragoste de slavă deşartă şi altele la fel cu acestea. Se întrerupe dragostea, că nu are rădăcină duhovnicească. Dacă ar fi avut o astfel de rădăcină, nici o pricină lumească n-ar fi stricat dragostea duhovnicească. Dragostea de aproapele întemeiată pe dragostea de Hristos este trainică, nestricată, nebiruită, nesfărâmată. N-o pot sfărâma nici calomniile, nici primejdiile, nici moartea, nici altceva asemănător. Orice ar pătimi un om care iubeşte aşa pe aproapele său nu va înceta niciodată a-l iubi, pentru că se uită la pricina dragostei sale, la Hristos. Dar cel care iubeşte pentru că e iubit şi el, la rândul său, o termină repede cu dragostea dacă prietenul său îl supără cu ceva; dimpotrivă, cel legat de semenul său cu lanţul dragostei de Hristos niciodată nu va pune capăt prieteniei” (Omilia LX, III la Matei). În alt loc, același autor patristic precizează: „Prietenii adevăraţi covârşesc pe părinţi şi pe fii, vorbesc de prietenii cei după Hristos” (Comentariile sau Explicarea Epistolei I către Tesaloniceni, omilia II). În viziunea Sfântului Ioan, „ramurile prieteniei sunt încărcate nu de mărgăritare, ci de parfumul virtuţii, mai plăcut decât acelea. Orice plăcere, de rând ori nobilă, mai dulce ca mierea de-ar fi, prietenia o întrece. Mierea produce saţiu, prietenul niciodată, când e adevărat prieten, căci dorinţa creşte mai mult şi saţiul nu poate curma plăcerea. Prietenul ne e mai scump ca viaţa prezentă. Mulţi oameni, după moartea prietenilor, n-au mai avut dorinţă să trăiască mai departe. Cu prietenul ţi-e uşoară şi calea exilului; fără el, nici acasă nu te simţi bine. Cu un prieten şi sărăcia e suportabilă; fără el, şi sănătatea şi bogăţia sunt de nesuferit. Un prieten este un alt eu. Îmi pare rău că nu pot să înfăţişez în cuvinte chipul cel adevărat al prieteniei. Îmi dau seama că vorbele mele sunt cu mult sub ceea ce trebuie spus” (Omilia II, 3-4, la I Tesaloniceni, P. G. LXII, col. 403-406).

Sfântul Ioan ne sfătuiește să cultivăm prietenii strânse și adevărate cu bărbaţii paşnici, cu fraţii duhovniceşti şi cu părinţii sfinţi, căci după cum prietenia cu cei răi vatămă de obicei pe cei care se întovărășesc cu ei, precum spune şi Sfântul Apostol Pavel: „Tovărășiile rele strică obiceiurile bune” (I Corinteni 15, 33), tot aşa şi întovărăşirea cu cei buni foloseşte nespus de mult celor care se apropie de ei. „Asta e pricina că Stăpânul nostru Cel Iubitor de oameni a îngăduit să se amestece cei buni cu cei răi, ca să câştige cei răi ceva din această întovărăşire şi să nu rămână mereu în răutatea lor, ci având mereu sub ochi pilda acelora, să culeagă ceva din această întovărăşire” (Omilii la Facere, omilia V, II, în col. PSB, vol. 21, p. 70). În acest sens, marele arhipăstor ne lansează tuturor nenumărate exortații în a căuta să legăm strânse prietenii cu aceia care pot să ne pună în bună rânduială totdeauna sufletele noastre, să ne dea sfaturi de suflet mântuitoare, să ne mustre când păcătuim, să ne arate când greşim, să ne ridice când cădem, să ne îndrepte spre Dumnezeu, ajutându-ne cu sfatul şi cu rugăciunile. Aceasta este de fapt și îndatorirea unui adevărat prieten și scopul suprem al oricărei prietenii: întrajutorarea și sprijinul reciproc pentru mântuirea sufletului și unirea cât mai deplină cu Dumnezeu. În acest fel se și deosebește un prieten de un lingușitor: primul ne arată – cu dragoste și bunăvoință – și faptele sau cuvintele noastre de scădere, dorind îndreptarea și desăvârșirea noastră în Hristos, pe când lingușitorul ne scoate la lumină și ne relevă, într-un mod exagerat de cel mai multe ori, numai faptele cele bune, ascunzând greșelile, pentru a urmări anumite beneficii materiale de pe urma noastră. „Că şi eu îl iubesc pe cel care mă iubeşte, iar când mă mustră şi mă huleşte pentru îndreptarea unei greşeli, atunci mai mult îmi pare că mă iubeşte, că cel care laudă pe prietenul său de ar face ori rău ori bine, acela nu este prieten adevărat, ci înşelător şi făţarnic; când laudă cineva pe cel care face lucruri bune sau îl mustră pe cel care face cele rele, şi-l mustră în taină, adică să fie numai ei amândoi, atunci este lucru de prieten credincios şi iubit; şi când mă laudă vreun vrăjmaş al meu, nici nu primesc, iar pe prieten când mă ceartă, îl iubesc şi dragi îmi sunt rănile lui, precum zice cuvântul filosofic. Mai credincioase sunt rănile prietenului, decât sărutarea cea de bună voie a vrăjmaşului, pentru că vrăjmaşul ori cu dreptate ori cu strâmbătate de ocărăşte şi mustră pe om, nu spre folosul lui o face, ci ca să-i facă ruşine” (Din vol. Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, p. 62). Într-adevăr, atunci când ne critică prietenii, pe drept sau pe nedrept, nu o fac cu gând batjocoritor sau de ocară, ci spre îndreptare. Duşmanii, însă, chiar când ne mustră și ne critică pe drept nu ne critică pentru a ne schimba și transfigura, ci încearcă să ne facă de batjocură. Prietenii când ne laudă, caută să ne facă mai buni; duşmanii, însă, chiar când ne laudă se străduiesc să ne doboare.

Sfântul Ioan Hrisostom – model de prieten în Hristos, Prietenul nostru

Când a vorbit despre prietenie, Sfântul Ioan Gură de Aur a scos la lumină exemplul lui Moise, Avraam, Iacov, Iosif şi David, care n-au ţinut seama de folosul lor, ci numai de interesele prietenilor, câştigându-şi astfel slavă, pe când egoiştii au suferit pagubă, cum s-a întâmplat cu Lot şi chiar Iona, într-un moment de slăbiciune. În această privinţă, Sfântul Ioan ne-a oferit ca exemplu de urmat înalta şi frumoasa prietenie cultivată de Sfântul Apostol Pavel care se ruga să cadă chiar din slava vieţii viitoare pentru mântuirea altora; el făcea aceasta pentru unii a căror răspundere n-o avea, fiind trimis nu spre evrei, ci spre păgâni. Așadar, dacă o dragoste mai mare decât aceasta nu se poate găsi (cf. In. 15, 13), atunci Sfântul Pavel a ajuns la capătul ei, iar prin cele pe care le-a făcut s-a suit pe culmile ei.

Sfântul Ioan Gură de Aur a ostenit neîncetat şi a ajutat ca nimeni altul pe toţi aceia care erau avizaţi în orice formă la mila, la ajutorul şi mângâierile Bisericii. Din epistolele sale vedem cum, deşi pătruns de suferinţele exilului, inima lui de om şi ierarh revarsă dragostea în valuri peste toţi prietenii săi sau cei care manifestă deschidere de suflet pentru aceasta, iar de la ei aceeaşi dragoste se îndreaptă spre el, chiar dacă fizic se aflau la mari depărtări, căci „prietenia nu o poate împiedica nici lungimea drumurilor, nici cerul, nici pământul, nici moartea, nici nimic altceva, ci este mai tare şi mai puternică decât toate; chiar dacă este născută dintr-un singur suflet, ea poate îmbrăţişa multe suflete” (Omilia 9, 3 la Efeseni, P. G. LXII, col. 73).

Concepţia Sfântului Ioan despre om este o dragoste fierbinte pentru acesta. Nimic în lume nu merită atâta dragoste ca omul şi fiecărui om îi suntem datori cu ea, odată ce „Hristos iubeşte pe fiecare om cu aceeaşi dragoste cu care iubeşte întreaga lume” (Omilia II, 8 la Epistola către Galateni, P. G. LXI, col. 647). Pe această iubire curată şi jertfelnică şi din această înaltă concepţie creştină despre om s-au temeluit atât prieteniile lui curate și adevărate, cât și toate faptele bune ale acestui bun arhipăstor de suflete.

De la același autor

Ultimele din categorie