Schiarhimandritul Gabriel Bunge: E cu neputință să fii mai mult decât creștin

Ce înseamnă să fii creștin? Cum este un călugăr adevărat? Este posibilă o reformare a vieții monahale? Pentru cine sunt scrise cărțile Sfinților Părinți? La acestea şi alte câteva întrebări ne răspunde schiarhimandritul Gabriel Bunge, teolog de renume și călugăr sihastru.

Părintele Gabriel Bunge s-a născut în 1940, la Köln. Tatăl său era luteran, iar mama catolică. La 22 de ani s-a alăturat ordinului benedictin din Franța. În 1972 a fost hirotonit preot. A petrecut mulți ani studiind lucrările lui Evagrie Ponticul. Din 1980, a trăit în schitul Sfânta Cruce, în cantonul elvețian Ticino, după vechea rânduială benedictină. Este autor al cărţilor Practica rugăciunii personale după tradiţia Sfinţilor Părinţi sau Comoara în vase de lut, Icoana Sfintei Treimi a cuviosului Andrei Rubliov sau «Celălalt Paraclet»Mânia şi terapia ei după avva Evagrie Ponticul sau Vinul dracilor şi pâinea îngerilor, Paternitatea duhovnicească şi altele. Teolog elvețian, călugăr ce duce viață pustnicească de peste 30 de ani în munții Elveției, Părintele Gabriel Bunge a trecut la Ortodoxie în 2010.

 

Părinte Gabriel, vi s-a schimbat viața până acum de când ați trecut la Ortodoxie?

Bineînţeles, mi s-a schimbat foarte mult, chiar mi s-a schimbat viața în mod esenţial. Am spus de multe ori că am cunoscut Ortodoxia  prin Biserica Greacă pe când aveam 21 de ani, în 1961, dar am trecut la Ortodoxie abia în 2010. Cunoşteam bine Biserica Ortodoxă, inclusiv pe cea rusă, însă înainte o priveam din exterior. Dar nu e același lucru. Cunoşteam Biserica, cu excepția Tainei Împărtăşaniei, care mi-a lipsit întotdeauna, și în cele din urmă a devenit factorul decisiv în venirea mea la Ortodoxie. Mulţi oameni mi-au spus: „Înainte împărtășirea duhovnicească nu vă era de ajuns?”. De fapt, nu. Nu era suficient.

Trebuie să ceri

Înţelegeţi, se poate să cunoşti bine ceva din exterior. Am avut și am în continuare legături de prietenie foarte frumoase cu ortodocşi, dar să participi din interior la viața Bisericii este cu totul alt lucru. Și pentru mine, pentru că sunt călugăr, acest lucru s-a manifestat și la nivelul monahismului. Iar acum pot comunica foarte diferit cu confrații mei faţă de atunci când stăteam pe un prag înalt, dar nu eram membru deplin al Bisericii.

Și eu am propriile mele gânduri și întrebări. Sunt bătrân, toţi vin şi-mi pun întrebări, și dumneavoastră la fel. Dar eu cui pun întrebări? Sper să nu par lipsit de modestie, dar am avut câteva gânduri în legătură cu viața mea de schimonah. Și atunci pur şi simplu m-am dus la schitul Sfântul Serghie și l-am întrebat pe stareţul Ilie (Reyzmiru) – are aproape aceeaşi vârstă ca mine, e puţin mai mic. Și mi-a dat un răspuns pe care şi eu pot să-l dau oricui altcuiva, dar pe care nu am dreptul să mi-l dau mie însumi. Trebuie să ceri. Modificările au fost esențiale. Acesta a fost un exemplu, mă pot gândi la multe altele.

În căutarea modelelor literare

Vă amintiţi primele dumneavoastră cărţi patristice?

Recent, cu ajutorul prietenului meu  un călugăr benedictin, continuatorul meu la bibliotecă  am refăcut prima mea bibliotecă de Sfinți Părinți. Într-adevăr, unele dintre cărți s-au pierdut. Această literatură, pe care am descoperit-o într-o bună zi, a format în mintea mea imaginea călugărului. Când am început să-mi doresc să devin călugăr, am pornit în căutarea modelelor din literatură, pentru că în Köln nu erau mănăstiri benedictine, iar alte mănăstiri nu vedeam în faţa ochilor, și, de fapt, căutam imaginea călugărului.

În acea primă bibliotecă a mea era o culegere mică de povestiri ale bătrânilor din deșert, un pateric scurt, micuţ, nu ca acelea mari tipărite acum în Occident. Apoi, două prelegeri despre rugăciune ale Sfântului Ioan Casian, apoi o mică Filocalie, mai degrabă fragmente din Filocalie, traduse din limba franceză.

Mai era încă şi Din viețile și învăţăturile stareţilor, alcătuite de Igor Smolici, om de ştiinţă care a trăit în Occident, în exil, cred, şi care a scris o serie de lucruri foarte importante despre monahismul rus. Iar ceea ce a prezentat o deosebită importanţă, au fost „Povestirile sincere ale unui pelerin către părintele său duhovnicesc”, în prima sa ediție, germană, care datează din anii `20 ai secolului al XX-lea. Acolo erau doar primele patru povestiri, căci este o carte din mai multe părți. E un volum gros. Știm deja că autorul ei este Ieromonahul Arsenie Troepolski.

Despărțit de toți și unit cu toţi

Imediat după ce am citit Pelerinul, am început să practic Rugăciunea lui Iisus (așa cum făceau şi ei), pe drumul de acasă la Universitate, prin parc. Nu mai văzusem niciodată un metanier, dar am învăţat să-l folosesc cu mult timp înainte de a veni la mănăstire. Și chiar cu mult înainte de aceasta, când am fost în Răsărit. Când m-am dus într-o excursie în Grecia, pe când eram student, aveam 21 de ani, am întâlnit un stareț bătrân, o icoană vie a călugărului. Adică, la început a fost o descoperire literară, dar mai apoi reală.

Ce este acela un călugăr adevărat?

După părerea mea, monahul ideal este întruchipat de imaginea avvei. Primii călugări pustinci erau figuri harismatice. Trebuie să spun, de asemenea, că duhovnicul, avva, stareţul sau gheronda sunt unul și același. Astăzi se disting, uneori, aceste trei aspecte, dar, de fapt, Bătrânul – stareţul sau gheronda   este duhovnicul. Din respect, mai este numit şi avva.

Aceasta este o imagine foarte expresivă, fiecare întruchipează sensul monahismului, dar fiecare în felul său, nu există două imagini complet identice. La fel ca mai târziu, în Rusia, stareţii care au fost întotdeauna aici, până astăzi, au avut întotdeauna ceva similar şi în același timp au fost cu totul diferiţi. Și fiecare dintre ei întruchipa în felul său esența monahismului, virtuţile fundamentale. Și aceste virtuți sunt: ​​smerenia, blândețea, dragostea de aproapele, rugăciunea neîncetată. Ele sunt simultan în comuniune veşnică cu Dumnezeu prin rugăciune și în comuniune cu aproapele. Aş parafraza cuvintele lui Evagrie Ponticul: despărțit de toți, și unit cu toţi.

Fiecare îşi întruchipează ţelul în felul său. Nu există două căi identice. Fiecare sfânt întruchipează în felul său imaginea creștină.

Urmați-Mi Mie

Cum aţi înţeles că aveţi vocaţie?

E foarte simplu. Nu a fost nevoie de un cutremur sau orice semne vizibile. Atunci nu știam viața Sfântului Antonie, dar mai târziu am aflat că ni s-a arătat vocația în acelaşi fel. A mea a fost foarte asemănătoare cu a sa. Eram destul de tânăr, și într-o Duminică eram la biserică şi se citea Evanghelia tânărului bogat. Dintr-o dată, am înţeles că acest tânăr, în acea zi, eram eu. Această chemare nu a fost adresată întregii omeniri: e o chemare pe care Hristos, atunci când dorește El, o adresează unei persoane anume.

Hristos i-a chemat pe ucenici individual, nu S-a adresat mulţimii, ci a ales doi frați, apoi alți doi frați și le-a spus: „Urmaţi-Mi Mie”. La fel S-a adresat şi tânărului acesta renumit care nu a vrut să răspundă chemării. Am realizat că acest tânăr sunt eu și că trebuie să răspund acestei chemări. Iar răspunsul nu poate fi decât „Da”. E curios, dar am fost convins în acel moment că acest „da” înseamnă că trebuie să devin călugăr.

Nu văzusem niciodată călugări. Citisem Sfinţii Părinti, dar nu fusesem încă în Grecia. Am început să caut oportunități de a împlini această chemare. Nu a fost simplu, întrucât în lumea ortodoxă există monahismul (într-un singur mod), dar în Occident există un număr foarte mare de ordine religioase, fiecare dintre ele având specificul său, trebuia să aleg un ordin monahal. Aici să-ţi alegi ordinul înseamnă să renunți la ceea ce fac ceilalţi. În cele din urmă, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ales cel mai vechi ordin benedictin, care își are rădăcinile în Biserica creștină nedivizată. Vedeţi, totul e simplu.

Dumnezeu cheamă pe fiecare în parte. Pentru că numai El știe inima omului. Cel care a făcut inima omului, El singur poate să o înțeleagă. Și Dumnezeu cheamă pe unul la viaţa de familie, pe altul la viața de preot paroh, pe un al treilea la viața monahală, și, uneori, cum mi s-a întâmplat mie, la viața pustnicească. Pentru că, după cum știți, sunt deja 32 de ani de când trăiesc ca pustnic în Elveția.

Îmi aduc aminte că atunci când am luat decizia, unul dintre cei mai bătrâni călugări mi-a spus: „Te înțeleg, aceasta e a doua chemare.” El însuşi a trecut prin această a doua vocaţie. A fost călugăr în Belgia și a auzit chemarea. Era foarte riscant: să părăsească o abaţie mare, puternică, bogată și să pornească într-o adevărată aventură, pentru că nimeni nu știa dacă aceasta va duce la succes sau la eșec. În primul rând, cum acest lucru se petrecea prin anii `20 ai secolului al XX-lea, era privit oarecum pieziș, atât de ciudată li se părea dorinţa acestui călugăr. Însă el a vrut să construiască o punte între Răsărit și Apus. Și totul s-a transformat în reuşită.

Monahismul restaurat

Care este diferența dintre viața monahală din Răsărit și cea din Occident?

E greu să dau un răspuns, totul se schimbă, totul este într-o mișcare continuă. Monahismul răsăritean și cel occidental provin din aceeași rădăcină, dar ele au evoluat în moduri diferite, timp de cel puțin 1500 de ani. La început, au fost împreună, Biserica nu era divizată, exista comuniune, se putea merge dintr-o mănăstire în alta. Probabil știți că benedictinii au fost printre membrii fondatori ai vieții monahale de la Muntele Athos. Pe atunci era posibil să trăiască împreună. Dar apoi, până la sfârșitul mileniului I, monahismul apusean a luat o altă direcție, cel răsăritean de asemenea, dar aceasta este o chestiune de istorie.

În Rusia, s-a petrecut o ruptură instituțională, o criză, mănăstirile au fost practic distruse. Dar, în opinia mea, și aici nu sunt de acord cu frații mei din Rusia care vorbesc despre distrugerea credinței, nu a existat nicio ruptură în viața duhovnicească. Existau stareţi, în tot acest timp monahismul a fost înţeles, succesiunea a continuat. În Occident, a fost diferit: în timpul Revoluției Franceze a existat o ruptură completă. Călugării vechi nu au intrat în noile mănăstiri, au introdus preoți de mir, iar nu călugări. Acesta era un monahism restaurat.

Cred că monahismul din Rusia de astăzi trebuie să se concentreze pe momentele de continuitate duhovnicească și nu pe aspectele decalajului instituțional. Pentru că începutul instituțional (constitutiv) provine de la om, iar cel duhovnicesc de la Dumnezeu. Cunosc puţin din istoria monahismului occidental și a celui răsăritean. M-a interesat întotdeauna în mod deosebit calea de restaurare a monahismului după perioade de declin. Ele sunt diferite în Vest și în Est. Declinul este inevitabil, e imposibil să te menţii întotdeauna la același nivel.

Viața duhovnicească nu poate fi reformată

În Rusia de azi, o mulțime de oameni vorbesc despre modul de organizare a vieții monahale, analizează „regulamentul monahal”...

În Occident este dezvoltată reforma monahală. Disciplina în mănăstiri se înăspreşte din nou, devine chiar mai crudă decât înainte. De exemplu, cistercienii au vrut să reformeze Ordinul benedictin, aplicând regulile Sfântului Benedict în mod literal, dar nu a fost de durată schimbarea. Şi ei, la rândul lor, au avut un declin, la fel ca benedictinii. Ordinul trapist este deja o reformă din interiorul ordinului cistercian, reformă în reformă. Aceasta, de asemenea, nu a fost veșnică.

Sunt foarte sceptic în privinţa încercărilor de reformă internă a Bisericii. Pentru că această reformare rămâne la rădăcina reformelor constitutive. Și cred că oamenii au dreptul să reformeze numai ceea ce au fondat ei înşişi. Priviţi la reforma constituantă, la reforma constituțională, militară, monetară, tot ce doriţi, acestea sunt reforme ale instituțiilor fondate de către om. Iar omul poate să le modifice în funcţie de necesitate.

Dar viața duhovnicească nu poate fi reformată. Puteți numai să creaţi  și aceasta este datoria ierarhilor Bisericii, a episcopilor, a patriarhilor  condiții favorabile pentru ca Duhul Sfânt să poată, iluminând călugări buni, să reformeze monahismul din interior.

Data morţii ultimului călugăr

Există un foarte bun moment de revigorare a monahismului, asociat cu Sfântul Paisie Velicikovski, dar putem merge mai departe. Să ne mutăm în Grecia: Athosul de la începutul până la jumătatea secolului al XX-lea a fost în declin, s-a prăbușit până la linia de plutire, fapt care a fost legat de circumstanțe exterioare moștenite din trecut.

Mănăstirile au sărăcit, frații nu mai trăiau în obște, fiecare călugăr avea propriul său ritm, iar disciplina ajunsese la nivelul său cel mai scăzut. Aceștia nu erau neapărat niște călugări răi, dar nu mai urmau aceeași rânduială. Apoi, a urmat tragedia expulzării populației creștine grecești din Asia Mică, în anii '20, și mai multe mănăstiri și-au pierdut posibilitatea de a-i atrage pe cei de aceeași credință. Aproximativ 11 milioane de oameni. Dar înainte mai multe mănăstiri se ocupau de îngrijirea pastorală a credincioșilor.

Sunt destul de bătrân ca să-mi amintesc cum europenii făceau calcule statistice, care să arate data la care va muri ultimul călugăr. Dar acești domni nu știau că, în taină, reînnoirea schiturilor era deja o realitate. Reînnoirea nu a venit din mănăstirile mari, ci din schituri.

Carieră pentru extragerea episcopilor

Și trebuie menționați aici: o persoană foarte renumită, cunoscută de asemenea în Rusia, Iosif Isihastul, monah din anii '50, precum și mulți alții, mai puțin cunoscuți. Aceste obști mici, care, în peșteri, au trăit cu adevărat viața primilor Sfinți Părinți, au înnoit pe dinăutru patru mănăstiri mari. Nu a fost nicio reformă. Nu a fost nicio intervenție externă semnificativă. Și, treptat, toate mănăstirile s-au întors la viața de obște. Și vreau să sper că ierarhia Bisericii va crea condiții favorabile pentru aceasta, pentru că este de datoria lor.

Una dintre aceste condiții este ca în Muntele Athos alegerea stareților să fie liberă. Desigur, acest lucru nu este întotdeauna posibil. Uneori, mănăstirea este într-o asemenea situație în care nu sunt oameni vrednici. Iar atunci trebuie să intervină episcopul, fețele bisericești înalte. Și în această privință exemplul de renaștere din timpul Cuviosului Paisie Velicikovski este de-a dreptul semnificativ, nemaivorbind încă despre figura cheie, mitropolitul Gavriil Petrov al Petersburgului. Acesta a fost un ierarh cunoscut care avea ca ajutor de chilie pe starețul Teofan, ucenicul lui Paisie Velicikovski, călugăr în lume, căci în Rusia după reformele lui Petru cel Mare și ale Ecaterinei era interzisă viețuirea călugărească, așa cum trăiseră monahii adevărați în vremurile bune.

Mănăstirile deveniseră un refugiu pentru soldații în vârstă. Iar când a trebuit să se reînnoiască viața la Valaam, Mitropolitul îl întreabă pe Teofan: „Cine poate primi stăreția?” Înainte ar fi fost imposibil să se ia o astfel de decizie. Iar atunci el a spus: „Trebuie să-l punem pe Nazarie. E un călugăr analfabet, dar e un călugăr mare.” Iar atunci Nazarie a înnoit complet această mare și veche mănăstire.

Dacă trebuie înnoită viața duhovnicească într-o anumită mănăstire, trebuie ales cel mai de seamă călugăr, poate că nu o fi prea educat, dar despre care se știe că are un avânt duhovnicesc; reînnoirea o poate face numai un călugăr.

Monahismul poate fi restaurat din interior. S-a făcut aceasta de mii de ori. Acesta este un fenomen foarte vechi în Biserică. Trebuie să i se dea posibilitatea să se dezvolte prin propriile puteri, nu-i așa? Mănăstirea nu trebuie să se transforme într-un fel de carieră de piatră, din care cei mai capabili să fie extrași de episcopi. Însă rolul său este important. Nu există nicio concurență, nu există nicio opoziție între frați și ierarhie. Dar adesea, așa cum am spus, călugării înșiși nu au fost capabili să realizeze acest lucru fără intervenția episcopului. După numirea starețului sau a stareței, care trebuie să fie călugări adevărați, mănăstirea renaște rapid din resursele sale interioare pe care le are dintotdeauna.

Cel mai important în viața monahală este însăși viața monahală

Ascultarea sau rugăciunea  de multe ori această problemă este deosebit de dificilă...

Tot timpul am ridicat această problemă călugărilor și călugărițelor în timpul călătoriilor mele. Am avut mai multe întâlniri cu comunități de maici. Și am văzut problemele lor. Dar cred că e o problemă falsă, un antagonism fals, ca să spun așa. Ceea ce este cel mai important în viața monahală este însăși viața monahală. Acest lucru presupune ca monahii și monahiile să înțeleagă în ce constă viata lor, care sunt regulile, țelul, treptele, greutățile și ispitele ce vin în tot felul, să înțeleagă că acesta este un proces progresiv.

Atunci când călugărul sau călugărița nu știu acest lucru, ei pot cădea imediat în deznădejde deoarece se suprasolicită cu sarcini, ascultări și nu își mai văd scopul. Este de datoria sfinților părinți, a stareților, a slujitorilor lui Dumnezeu, care sunt mereu autentici, iar nu fariseici, să arate călugărului sau călugăriței care spune „Nu mai pot. Pentru că am 24 de ore pe zi pline” că trebuie fie să-și facă ascultarea, fie să-și citească pravila.

Trebuie să spunem „bine” și să ne întoarcem la ceea ce este mai important pentru că scopul vieții monahale, așa cum spunea Sfântul Ioan Casian, este curăția inimii, elementul principal, care se trezește ca urmare a lucrării ascetice, a ascultării, a smereniei. Și apoi rugăciunea neîncetată este legătura neîntreruptă cu Dumnezeu, capacitatea de a păstra gândul continuu la Dumnezeu, „de a respira numele lui Hristos”, cum spune Sfântul Antonie în Viața lui. Să începem cu câteva momente de rugăciune, nu cantitativ, însă calitatea lor începe să dea sens.

Scopul vieții monahale nu este să rostești un anumit număr de rugăciuni. Desigur, în comunitatea bisericească slujbele sunt importante, dar călugării nu slujesc pentru ei înșiși. Biserica întreagă participă la aceasta. Dacă citim o mulțime de rugăciuni, asta nu înseamnă că ne rugăm, să nu uităm și de calitatea rugăciunii. Iar calitatea rugăciunii e acea mărturisire smerită pe care o face vameșul la templu. Fariseul împlinea atâtea: postul, milostenia, rugăciunea și Dumnezeu mai știe ce altceva. Și-a făcut singur un inventar al faptelor sale bune. Dar el nu era plăcut lui Dumnezeu pentru că nu avea inimă smerită, el era convins că se mântuiește prin faptele sale. Vameșul nu avea nimic din acestea în afară de rugăciune. Inima smerită, iată ce vrea Dumnezeu... Iată ce e plăcut Domnului. La acest lucru nu ajungi dintr-odată, nu de la prima încercare, este scopul întregii noastre lupte ascetice.

La urma urmelor, viața duhovnicească este foarte, foarte simplă. Și când gândul este în mod constant legat de Dumnezeu, cu amintirea lui Dumnezeu, poți să faci tot, tot ceea ce ți se cere, tot ce-ți stă în putere. Inima e în pace.

E cu neputință să fii mai mult decât creștin

Ce întrebări vă adresează mirenii cel mai adesea și ce sfaturi le dați?

În esență, mirenii vin la schit cam cu aceleași întrebări pe care le pun și călugării: întrebări despre viața duhovnicească, despre cum să trăiască deplin viața creștinească înconjurați de forfota lumească. Le dau aceleași sfaturi ca și călugărilor și pravila pe care o dau fiecăruia, ținând cont de condițiile vieții sale. Unui tânăr căsătorit cu patru copii, nu pot să-i dau aceeași pravilă ca unui bătrân ce locuiește singur. Același lucru este valabil și în ceea ce o privește pe o mamă dintr-o familie. Nu există tipuri diferite de duhovnicie.

E cu neputință să fii mai mult decât creștin.

Călugărul nu e mai sus decât creștinul. El încearcă să fie mai înalt prin acele moduri pe care ni le-au lăsat Sfinții Părinți, dar eu pot să le dau mirenilor același sfaturi pe care le dau călugărilor. Toate sfaturile trebuie să fie adaptate la condițiile de viață ale fiecăruia, la vârsta vieții sale duhovnicești.

Mulți creștini trăiesc în lume (de exemplu, mamele din familii) o rugăciune foarte profundă. Atunci când apare primul copil, apoi al doilea, apoi al treilea, multe lucruri devin foarte dificile. Ea care obișnuia să citească mai multe acatiste, iar acum, cu acest popor micuț și zgomotos de la picioarele ei, nu mai este atât de ușor, trebuie să aleagă un moment din timpul zilei.

Când simți gustul a ceea ce este esențial

Părinte Gabriel, am auzit de multe ori că Sfinții Părinți au scris cărți pentru cei care au trăit cu sute de ani în urmă...

Dar omul rămâne ceea ce este. Ispitele rămân și ele aceleași. Și dușmanii sunt aceiași, demonii. Ei sunt aceiași și încă și mai mulți acum, cu ecumeniștii, pentru că nu disting confesiunile și îi amestecă pe toți creștinii, indiferent de Biserica din care fac parte. Și personal, am obiceiul să dau oricui să citească la început texte de bază, cum ar fi învățăturile Sfinților Părinți – câteva gânduri ale Sfinților Părinți, pentru că sunt o Evanghelie trăită în pustie. Sunt pe înțelesul oricui.

Recomand și alte cărți similare, într-o oarecare măsură bagajul meu, care, prin mila Domnului, mi-a căzut în mâini încă de la început.

Dacă ai simțit gustul a ceea ce este esențial, adevărat (și aceste cărți sunt cele mai vechi din ceea ce avem), atunci poți citi ceea ce dorești: o carte scrisă astăzi, de exemplu. Pentru că gura ta, cerul gurii deja disting realmente ceea ce este fals. Mai întâi, trebuie să-ți înveți cerul gurii, să-ți ascuți gustul, nu-i așa? Și pentru asta avem nevoie de Evanghelie și de textele fundamentale ale vieții duhovnicești și monahale.

În Biblie, în Evanghelie, în învățăturile Sfântului Apostol Pavel, sunt cuprinse principiile de viață creștină. La sfinții părinți (vorbesc de părinții duhovnicești, nu de marii teologi), puteți vedea cum toate acestea sunt transpuse în viață. Și viețile sfinților s-au citit întotdeauna și de către multă lume în Rusia, sunt o lectură excelentă. Poți vedea exact cum a trăit un sfânt sau altul. Nu poți să-l imiți întotdeauna, dar poți vedea cum, în anumite circumstanțe, toate acestea au fost posibile. Îmi place foarte mult să citesc viețile sfinților, inclusiv ale sfinților recent canonizați. Și îmi spun că, dacă el a fost capabil să reziste până la sfârșit în condiții insuportabile, atunci eu în condiții prielnice, trebuie să pot să fac asta. Nu pot să-i imit în toate.

Ultima întrebare: câte limbi cunoașteți?

Vorbesc limbi din diferite țări. Am învățat limba engleză în școală și o vorbesc din copilărie, apoi am trăit in Belgia timp de 17 ani și vorbesc franceza. Locuiesc deja de 32 de ani în partea italiană a Elveției și vorbesc italiana. Sunt patru limbi străine, împreună cu limba mea maternă, germana. Vorbesc un pic și în alte limbi, din păcate, foarte puțin în rusă, pe care am învățat-o în tinerețe, în mănăstire. Am învățat de 10 ori gramatica, dar și din celelalte limbi se amestecă totul in capul meu.

Trebuie să trăiesc constant în țară pentru a revigora tot ceea ce este în capul meu, dar într-un cap vechi nu se mai poate pune ceva nou. Vorbesc foarte repede, în ciuda faptului că rezervorul vocabularului meu este oarecum limitat la zona Bisericii, la zona liturgică. Și atunci când vorbesc despre viața de zi cu zi, mă pierd, ca să nu mai vorbim de literatură.

De la același autor

Ultimele din categorie