Maica Teoctista: „Aceasta e cea mai mare bucurie – să te simți împăcat cu toți”

Se-aude toaca de Vecernie din turnul clopotelor. Soarele se retrage spre asfințit, lăsând pe cer dâre roșiatice. Maica Teoctista s-a rupt puțin din ascultarea sa, pentru a depăna câteva amintiri. Doar privind-o, te odihnești și te înseninezi. 18 ani au trecut ca gândul de când a pășit pe poarta Mănăstirii Războieni (mănăstirea de metanie) cu hotărârea de a-I sluji lui Dumnezeu. „Mai aveți timp să priviți în urmă?”, o întreb. „Nu prea”, îmi răspunde. „Tot timpul ai o ocupație și privești doar înainte”.

Ce v-a determinat să veniți la mănăstire?

N-aș spune că m-a determinat ceva; a fost o chemare. Fiecare om în viață trebuie să ia o hotărâre, să-și ia o cruce. Foarte mult te-ajută și duhovnicul, te sfătuiești cu el, fiindcă dânsul poate să te vadă cel mai bine din afară cam înspre ce înclini și ce este mai bine pentru tine. Cu rugăciunile părintelui, s-a limpezit cumva în ce parte trebuie s-o iau. Dumnezeu lucrează în viața fiecărui om și îl călăuzește unde este mai bine. Pe atunci aveam 27 de ani și lucram la o fabrică integrată din Pașcani. Chiar nu m-am gândit niciodată că voi ajunge la mănăstire. Țin minte că în localitatea din care sunt mai venea din când în când o măicuță și era ceva deosebit când o vedeam. Pe la 24 de ani am început să frecventez și eu mănăstirile, dar mai mult cele de călugări, îndeosebi Sihăstria, pe vremea când trăia Părintele Cleopa. Așa se obișnuiește. Viitoarele maici merg mai mult la mănăstirile de călugări.

În momentul în care am plecat la mănăstire, asta am simțit: că practic, n-are rost, totul e trecător, singurul lucru care m-ar putea ajuta ar fi mănăstirea. Dar aceasta eu zic că numai pentru rugăciunile duhovnicului, nu pentru altceva. Duhovnicul m-a ajutat foarte mult în viață. Și maica stareță care m-a primit, de asemenea. Eram de-o vârstă. Îmi amintesc că atunci când ne-am întâlnit, chiar pe dânsa am întrebat-o: „Vreau să vorbesc cu maica stareță”. Și mi-a zis: „Eu sunt maica stareță”. Când am văzut-o așa tânără, mi s-a părut un pic ciudat. Mă așteptam la o maică mai în vârstă. Dar faptul că era deschisă m-a ajutat foarte mult duhovnicește, prin sfaturi, prin tot ce putea. Și ea este încă maică stareță.

Care este cea mai mare bucurie sau mângâiere a unei monahii?

Să ne curățim de păcate și să urmăm voii lui Dumnezeu. Niciodată nu poți spune că faci voia Lui și că te vei mântui, cu certitudine. Sunt și căderi, dar acestea tot spre binele omului, căci altfel poți să te mândrești, și decât un drept mândru, mai bine un păcătos smerit. Bucuria o simți în suflet atunci când ai pace și ai liniște. Cred că aceasta e cea mai mare bucurie – să te simți împăcat cu toți.

Ce ați sfătui-o pe o tânără care vrea să aleagă drumul călugăriei?

Fiecare ia singur hotărârea. Nimeni altcineva nu poate să-ți spună să te duci la mănăstire, în afară de duhovnic, care te poate ajuta foarte mult. Este crucea ta și tu trebuie s-o duci. Că, după aceea, dacă apar ispite, necazuri – care sunt inevitabile, îți pare rău. Este o cruce și nu sunt numai bucurii. Sunt și necazuri, și dureri. Trebuie să-ți asumi personal lucrul acesta și să fii convins că vrei. Și nu mai dai înapoi, orice ar fi. Atunci când faci o promisiune unui om, trebuie s-o împlinești. Cu atât mai mult dacă faci această promisiune lui Dumnezeu. Crucea nu este la fel la toată lumea. Nimeni nu trebuie să te influențeze. Te rogi lui Dumnezeu, să-ți arate voia Lui, cum este mai bine să faci. În rest, ce să spun...?

De la același autor

Ultimele din categorie