„Domnul cârmuieşte întreaga lume, o să cârmuiască şi luntrea noastră...”

„Şezi, şezi. Domnul cârmuieşte întreaga lume, o să cârmuiască şi luntrea noastră.” Pantelimon s-a aşezat şi se uita să vadă ce-o să se mai întâmple. Fericitul a împins luntrea desprinzând-o de ţărm, s-a aşezat în spatele bărcii şi a deschis Psaltirea. „Doamne, binecuvântează”, a grăit el şi s-a afundat în citire. Şi, o minune! Luntrea plutea singură, lin, înainte! Pantelimon stătea mut de uimire şi, ţinându-şi răsuflarea, nu putea să scoată nici un cuvânt.

Odată, Fericitul Teofil mergea pe malul Niprului spre Lavră. Împreună cu el era ucenicul Pantelimon. Era cam 16.00 după-amiaza şi mai rămăseseră două ore până să bată clopotele de vecernie.

Ajungând în dreptul locului unde sunt peşterile Lavrei, Fericitul a văzut o lotcă bogată şi a zis:

– Ştii, Pantelimoane, ce m-am gândit?

– Ce, batiuşca?

– Să trecem de cealaltă parte a Niprului. Acolo n-are cine să se roage lui Dumnezeu, aşa că ne-om ruga noi pentru toţi şi vom citi Sfânta Psaltire.

– Cum ştiţi, batiuşca...

Drumeţii s-au apropiat de mal şi fericitul a dezlegat lotca ce nu avea vâsle şi a grăit către Pantelimon.

– Şezi...

– Da’ cum o să mergem? a răspuns nedumerit ucenicul. Că nu avem vâsle, batiuşca... Trebuie să dăm fuga după vâsle.

– Nu trebuie... şezi când îţi spun!

– Şi de vâslit cum faci? Cu mâinile?

– Da’ la ce-ţi trebuie vâsle, nătărăule?

– Ca să umblăm pe apă, să cârmuim bărcuţa.

– Şezi, şezi. Domnul cârmuieşte întreaga lume, o să cârmuiască şi luntrea noastră.

Pantelimon s-a aşezat şi se uita să vadă ce-o să se mai întâmple. Fericitul a împins luntrea desprinzând-o de ţărm, s-a aşezat în spatele bărcii şi a deschis Psaltirea.

– Doamne, binecuvântează, a grăit el şi s-a afundat în citire.

Şi, o minune! Luntrea plutea singură, lin, înainte! Pantelimon stătea mut de uimire şi, ţinându-şi răsuflarea, nu putea să scoată nici un cuvânt. Valurile legănau barca şubredă. Soarele îşi trimitea din înălţime, prietenos, razele calde. Un vânticel lin adia în văzduh, mângâind cu gingăşie fețele călătorilor. Deodată, sub ochii ucenicului a strălucit ceva. Din apă au sărit o mulţime de peştişori de aur şi, lăsându-se pe fundul bărcii, au început să salte. Pantelimon, înlemnit, a căutat întrebător spre Fericit, dar Teofil stătea nemişcat şi încrucişându-şi braţele pe piept, i-a făcut semn să tacă:

– Linişte, taci... Sunt îngerii lui Dumnezeu! I-a trimis Domnul spre mângâierea noastră.

Pantelimon a intrat într-o stare de răpire de nedescris şi tot timpul se uita cu desfătare la peşti; şi atunci când lotca a început să se aproprie de ţărm, peştii au sărit şi s-au ascuns în apă...

Făcând cale întoarsă, s-a întâmplat acelaşi lucru.

– Pune pază gurii tale, a grăit Fericitul către ucenic, şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor tale, şi să povesteşti nimănui, până la moarte mea, despre ceea ce ai văzut acum...

Pantelimon a păstrat totul în mare taină până la moartea Fericitului şi numai după aceea a povestit minunea multora dintre părinţii Lavrei.

Minunat este Domnul „Care în cer şi pe pământ tot ceea ce voieşte face, pe mări şi în toate adâncurile. A lui este marea şi El a zidit-o pe dânsa...”.

(Vladimir Znosko, Sfântul Teofil cel nebun pentru Hristos. Viaţa şi Acatistul, ediția a II-a, revizuită, Editura Egumenița, Galați, pp. 132-134)

De la același autor

Ultimele din categorie