Predică la Duminica a XII-a după Rusalii - Tânărul bogat - Despre desăvârşirea creştină - Pr. Ilie Cleopa

 

Şi în familie se poate duce o viață creștină, înaltă, sfântă, dăruită lui Hristos. Oare ce sunt acele mame sfinte, cu copii mulți, crescuți în rugăciune și bucurie, dacă nu niște femei desăvârșite în răbdare și iubire? Ce sunt acei credincioși cu viață curată în lume care iau drumul mănăstirilor sau trăiesc în feciorie și văduvie neîntinată prin sate și orașe? Apoi, câți creștini ascunși nu trăiesc în lume plini de sfințenie, de pace, de milă, arzând de dragostea lui Dumnezeu?

Idealul fiecărui creștin pe pământ este mântuirea sufletului, adică dobândirea vieții veșnice. Până la întruparea și învierea Domnului nostru Iisus Hristos, nimeni nu se putea mântui, căci raiul era închis și nu era revărsat peste lume harul Duhului Sfânt. De aceea toți drepții Vechiului Testament așteaptau izbăvirea sufletelor lor prin moartea și învierea Fiului lui Dumnezeu.

Mântuirea, după învățătura Sfintei Evanghelii și a Bisericii Ortodoxe, se dobândește prin păzirea poruncilor date de Dumnezeu oamenilor, cuprinse atât în decalogul Legii Vechi, cât și în Noul Testament, numit și legea Harului. Orice creștin care dorește să se mântuiască trebuie să săvârșească aceste trei condiții: să aibă credință dreaptă în Dumnezeu; să aibă harul Duhului Sfânt, care se dă tuturor prin cele șapte Sfinte Taine ale Bisericii Botezul, Mirungerea, Spovedania, Sfânta Împărtășanie, Nunta, Preoția, Maslul și să împlinească poruncile cuprinse în Sfânta Evanghelie. Fără aceste trei condiții obligatorii, nu este mântuire. Una din ele dacă lipsește, omul nu se poate mântui și își pierde sufletul său, "care este mai scump decât toată lumea".

Aceasta este mântuirea pe calea poruncilor, comună și obligatorie tuturor oamenilor care cred în Dumnezeu și doresc să moștenească viața veșnică. Dar mai este și o altă cale de mântuire, mult mai grea, anume calea desăvârșirii creștine, pe care au mers toți sfinții, apostolii, mucenicii, ierarhii și cuvioșii. Pentru că nu este obligatorie, ci benevolă, ea este numită în Sfânta Evanghelie calea sfaturilor evanghelice. Pe această cale merg de obicei călugării, sihaștrii, văduvele, creștinii care au o chemare specială de la Dumnezeu și o evlavie deosebită pentru rugăciune, post, înfrânare, metanii, lacrimi și sărăcie totală de cele materiale. Aceasta este calea sfințeniei, a îndumnezeirii și a unirii mistice cu Hristos.

Pentru a înțelege mai bine cele două căi de mântuire, să vă reamintim pe scurt textul Evangheliei de astăzi.

Un tânăr bogat s-a apropiat de Iisus Hristos și L-a întrebat: Învățătorule bun, ce bine să fac ca să moștenesc viața veșnică? Iar Domnul i-a răspuns: Dacă voiești să intri în viață, păzește poruncile! Și îi amintește câteva din Decalog: Să nu ucizi, să nu fii desfrânat, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Însă tânărul era un om credincios și corect. De aceea a răspuns lui Hristos: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea (Matei 19, 16-20).

Acestea sunt câteva din poruncile principale care asigură mântuirea tuturor celor ce merg pe această cale. Și tânărul din Evanghelie le păzea cu sfințenie. Oare câți tineri de astăzi mai împlinesc cu atâta credință poruncile lui Dumnezeu? Câți dintre fiii și fiicele dumneavoastră vă mai ascultă, merg la biserică regulat, se spovedesc, primesc Sfintele Taine, fac rugăciune seara și dimineața, se păzesc de beție și desfrâu?

Dar tânărul din Evanghelie nu era mulțumit sufletește. El simțea că sufletul său dorea ceva mai mult, adică o viață mai înaltă, unită deplin cu Hristos. De aceea întreabă: "Ce îmi mai lipsește?" Până aici a fost cale a poruncilor, obligatorie tuturor. De acum începe calea desăvârșirii, a urcușului duhovnicesc spre Hristos, care nu este ușor de străbătut.

Și iată ce i-a răspuns Mântuitorul Hristos: Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează Mie (Matei 19, 20-21). Două lucruri îi cerea Hristos tânărului care dorea desăvârșirea: să se lepede de cele materiale, prin împărțirea averii la săraci și să urmeze lui Hristos, părăsind casa, rudele și toate grijile pământești. Cine nu urcă ambele trepte ale desăvârșirii: lepădarea de cele trecătoare, adică sărăcia de bună voie și urmarea lui Hristos nu poate ajunge la treapta desăvârșirii. Dacă numai una o facem și a doua nu, nu putem urma lui Hristos.

Fără o naștere duhovnicească din nou, fără dezbrăcarea de patimi și de grijile lumii, nu ne putem îmbrăca cu haina unei vieți noi în Hristos. Câți oameni nu sunt săraci în lume, și chiar fără familie, dar nu urmează cu toată inima lui Hristos, pentru că nu se pot lepăda de patimile cele ascunse: de gândul mândriei, al slavei deșarte, al desfrânării, al iubirii de bani, al lenevirii și mai ales al voiei proprii. Cine nu se leapădă de voia proprie și de patimile ascunse din minte și inimă, nu poate face voia lui Hristos și nu-L va putea purta în inima sa plină de idolii patimilor. Unii ca aceștia nu pot urca pe scara desăvârșirii creștine. Printre aceștia se numără și tânărul bogat din Evanghelie, care, auzind că i se cere să-și dea averea la săraci pentru a urma lui Hristos, s-a întors întristat la casa sa.

Iubiți credincioși,

Păzirea poruncilor Legii, unită cu credința dreaptă în Hristos, aduc mântuirea omului, dar nu-l fac desăvârșit. Acest lucru îl arată marele Apostol Pavel când zice: "Nimic nu a desăvârșit Legea" (Evrei 9, 9; 10, 1). Auzind pe Mântuitorul, zicând: “Eu am venit ca viață să aibă, și din belșug să aibă“ (Ioan 10, 10). De aici trebuie să înțelegem că alta este treapta celor ce intră în viață, adică se mântuiesc, și alta este treapta celor ce voiesc să aibă și mai multă viață, adică a celor desăvârșiți. "Cei ce se mântuiesc, moștenesc viața cea veșnică, iar cei ce sunt desăvârșiți, nu numai că se mântuiesc, dar moștenesc vistieriile slavei celei dumnezeiești din ceruri" (Kiriacodromionul, pag, 388, București, 1875).

Prin călcarea poruncilor omul a pierdut raiul, iar prin jertfa și răscumpărarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, neamul omenesc a moștenit cerul. De aceea, în Sfânta Evanghelie, Mântuitorul nu a zis: "Fericiți cei săraci cu duhul, că a acelora este împărăția raiului", ci "Împărăția Cerurilor", sau "Fericiți cei izgoniți pentru dreptate, că a acelora este împărăția raiului", ci "Împărăția Cerurilor". Așa a binevoit Preabunul nostru Mântuitor și Dumnezeu, Care a venit în lume ca prin jertfa și răscumpărarea Sa, să dea mai mult decât am pierdut la început prin zavistia diavolului. Cu adevărat aici s-a împlinit cuvântul care zice: “Unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit darul“ (Romani 5, 20).

Despre faptul că sunt diferite trepte ale slavei în cer pentru cei ce se mântuiesc, ne arată și Sfântul Apostol Pavel care zice: “Alta este strălucirea soarelui, alta este strălucirea lunii, și alta strălucirea stelelor, și stea de stea se deosebește în strălucire“ (I Corinteni 15, 41). Însuși Mântuitorul a arătat zicând: “În casa Tatălui Meu multe locașuri sunt“ (Ioan 14, 2).

Dumnezeiescul Părinte Efrem Sirul, arătând deosebirea acestor locașuri ale sfinților din cer, zice: "Multe locașuri ale Tatălui, arată Mântuitorul măsura minții celor ce se sălășluiesc în cer, adică despărțirile și deosebirile întru care cu mintea se vor desfăta drepții și sfinții în veacul viitor. Că nu cu despărțirea locurilor, ci cu rânduiala darurilor sunt multe locașuri... Căci în veacul ce va să fie, toți drepții se vor sălășlui într-o bucurie, cu nedespărțirea, și fiecare după măsura sa, dintr-un soare gândit se strălucește, și după a sa vrednicie trage bucurie și veselie, ca dintr-un aer, loc, scaun, privire și formă. Și nu vede cineva măsurile celui ce îl întrec pe el, nici a celui mai jos decât dânsul ca nu cumva, văzând darul covârșitor al prietenului său, sau lipsa, să-i fie aceasta pricină de întristare sau suspin...".

Să ne întoarcem acum la cuvântul nostru, despre desăvârșirea omului. Auzim pe Mântuitorul nostru în Sfânta Evanghelie, zicând: “Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit“ (Matei 5, 48). În ce constă desăvârșirea omului pe acest pământ? La această întrebare ne răspunde Sfântul Apostol Pavel, zicând: “Dragostea este legătura desăvârșirii“ (Coloseni 3, 14). Adică cel ce are desăvârșită dragoste față de Dumnezeu și de aproapele său, unul ca acesta a ajuns la fapta cea mare a desăvârșirii în viața sa. Acest adevăr ni-l arată și Sfântul Maxim Mărturisitorul, zicând: "Cel desăvârșit în iubire a ajuns la culmea nepătimirii și nu mai cunoaște deosebirea între al său și al altuia, sau între a sa și a alteia, sau între credincios și necredincios, între rob și slobod, sau peste tot între bărbat și femeie. Cel ridicat mai presus de tirania patimilor, căutând la firea cea una a oamenilor, privește pe toți la fel și are față de toți aceeași dragoste. Căci nu mai este în el deosebire, nici bărbat au femeie, nici rob, nici slobod, ci toate și întru toți Hristos" (Galateni 3, 28).

Sfântul Ioan Scărarul spunea că "desăvârșirea este învierea sufletului mai înainte de învierea trupului".

Sfântul Nichita Stihatul spune că desăvârșirea este "readucerea puterilor sufletului la starea de la început a naturii omului, așa cum l-a creat Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa, și bun foarte, cum era el în rai înainte de cădere".

Iar Sfântul Isaac, fiind întrebat de unde cunoaște cineva că a ajuns la măsura desăvârșirii, zice: "Când se va mișca pomenirea lui Dumnezeu în mintea omului, îndată inima lui se pornește, spre dragostea lui, și ochii lui pogoară lacrimi cu îndestulare, că dragostea din pomenirea celor iubiți aprinde lacrimi. Unul ca acesta niciodată nu este lipsit de lacrimi, fiindcă de-a pururea își aduce aminte de Dumnezeu, încât și în somn vorbește de Dumnezeu. Dragostea de Dumnezeu lucrează unele ca acestea care este semn al desăvârșirii oamenilor în viața lor" (Filocalia X, București, 1981).

Iubiți credincioși,

Până aici am vorbit despre desăvârșirea sau îndumnezeirea omului în Biserica Ortodoxă, după Sfânta Evanghelie și Sfinții Părinți. Acum să vedem cum înțelegem noi desăvârșirea și cum o putem realiza astăzi.

Cel mai sigur se realizează desăvârșirea recomandată de Hristos în Sfânta Evanghelie de astăzi, în cadrul vieții monahale. Întrucât această Evanghelie este singura care stă la baza întemeierii monahismului creștin, idealul de desăvârșire în credință, în rugăciune și dragoste se realizează mai ales în cinul monahal. Oare călugării nu renunță de bună voie la avere, la cinste, la familie, la toată libertatea vieții pământești și, prin cele trei voturi monahale ascultare, sărăcie de bună voie și curăție nu își închină trupul și sufletul slujirii lui Hristos până la moarte? Călugării au făcut dintotdeauna cele mai mari eforturi și jertfe pentru desăvârșire.

Aceasta o dovedește la noi numărul mare de mănăstiri și schituri peste o mie începând din secolul IV până astăzi, numărul mare de sihaștri și chilii pustnicești, ca și marea vocație ce o au românii dintotdeauna pentru monahism. Monahii sunt considerați niște eroi ai Duhului. Prin jertfa lor ei s-au rugat pentru lume și pentru țară, s-au jertfit în adânc de smerenie pentru lauda lui Dumnezeu și mântuirea fiilor acestui neam. Ei s-au luptat cel mai mult pentru desăvârșirea prin smerenie, prin rugăciuni, prin post și jertfire de sine. Ei au apărat cel mai mult Ortodoxia și viața morală în rândul credincioșilor noștri. Ba, unii dintre ei, au devenit harismatici, duhovnici iscusiți cu mulți fii sufletești, ierarhi cuvioși, luminători și slujitori aleși ai Bisericii și ai neamului. Este destul să amintim de sfinții: Daniil Sihastru, Nicodim de la Tismana, Leontie de la Rădăuți, Chiriac de la Bisericani, Cuvioasa Teodora de la Sihla, Sfântul Calinic de la Cernica și, recent, Cuviosul Ioan Iacob de la Iordan. Ei s-au jertfit pentru dragostea lui Dumnezeu și prin pilda lor îndeamnă și pe credincioși să trăiască în lume o viață creștină curată, smerită, unită cu Hristos.

Dar și în familie se poate duce o viață creștină, înaltă, sfântă, dăruită lui Hristos. Oare ce sunt acele mame sfinte, cu copii mulți, crescuți în rugăciune și bucurie, dacă nu niște femei desăvârșite în răbdare și iubire? Ce sunt acei credincioși cu viață curată în lume care iau drumul mănăstirilor sau trăiesc în feciorie și văduvie neîntinată prin sate și orașe? Apoi, câți creștini ascunși nu trăiesc în lume plini de sfințenie, de pace, de milă, arzând de dragostea lui Dumnezeu?

Să păstrăm cu râvnă evlavia și exemplul personal al părinților noștri, al mamelor, al monahilor, al duhovnicilor și sfinților noștri. Astăzi este desăvârșit cel ce se roagă neîncetat, cel ce este împăcat cu toți oamenii, cel ce miluiește, se smerește și se jertfește pentru apărarea dreptei credințe, pentru bunăcreșterea copiilor și pentru mântuirea tuturor în Hristos.

Să rugăm pe Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, să ne ajute tuturor pe calea desăvârșirii în dragoste, în credință și în rugăciune, spre lauda lui Dumnezeu și mântuirea sufletelor noastre. Amin.

De la același autor

Ultimele din categorie