„Harul lui Dumnezeu lucrează când suntem smeriți cu adevărat”
„Tot ce fac, Dumnezeu mă ajută. Dacă fac zece metanii, Dumnezeu m-a ajutat, că eu nu pot să fac nimic. De obicei oamenii spun: eu am postit, eu am mers la biserică, eu m-am nevoit, eu am dragoste. Dar bucuria pe care o simți este tot un fel de mândrie”, atrage atenția monahul Paisie de la Pângărați.
Diavolul luptă pe cele două căi: mândria și mâhnirea sau întristarea, care duce până la deznădejde. Dacă vede că ne nevoim, vine cu slava deșartă, cu mândria. Cum spunea și Părintele Stareț, tot timpul trebuie să ne smerim, să ne defăimăm în interiorul nostru că „aceea nu fac, nici cealaltă” – atunci când ne vin gânduri de mândrie. Iar atunci când avem gânduri de mâhnire, de deznădejde, să luăm aminte și să-L slăvim pe Dumnezeu: „Slavă, Ție, Doamne, pentru toate!”.
Întristarea s-o prefacem mereu în bucurie. Fiecare om are o putere interioară. Iar diavolul caută să pervertească această putere spre rău. Câteodată îți vine să nu te mai apuci de nimic, că nu ești bun, că nu ești în stare. Când văd că asta nu pot, cealaltă nu pot, mereu păcătuiesc, și asta e mândrie, pentru că eu vreau cu puterile mele să fac aceste lucruri.
„Dacă pierzi bucuria, mereu suspini după ea”
Dar harul lui Dumnezeu mă izbăvește și el lucrează când suntem smeriți cu adevărat. La început ne dă câte o bucurie, și când o simțim, ne dăm seama și dorim să luptăm mai mult pentru a păstra bucuria aceea. Dacă o pierzi, mereu suspini după ea.
Când eram în lume și mergeam la sfintele slujbe la biserică, la mănăstiri, aveam o satisfacție că fac voia lui Dumnezeu. Abia după ce am venit în mănăstire mi-am dat seama că asta era un fel de mândrie și că trebuie s-o scot din mine. Smerenia adevărată e când mă cred ultimul om. Tot ce fac, (fac pentru că) Dumnezeu mă ajută. Dacă fac zece metanii, Dumnezeu m-a ajutat, că eu nu pot să fac nimic. Până acolo trebuie să ajungem. De obicei, oamenii spun: eu am postit, eu am mers la biserică, eu m-am nevoit, eu am dragoste. Dar bucuria pe care o simt ei este tot un fel de mândrie...