Ca un ciorchine plin de viaţă

Am îngenunchiat şi le-am sărutat cu evlavie şi cu dor nespus. Sfintele Moaşte şi îndeosebi Cinstita Cruce răspândeau o bunămireasmă negrăită, care a străpuns inima mea. Inima mea era ca străpunsă de cuiul lui Hristos care-şi lăsase urma în Lemn...

După un drum de o jumătate de oră în sus pe panta pietruită, am ajuns la Mănăstirea Xeropotamu. Am urcat în Mănăstire şi am fost conduşi într-un mic balcon pe care îl umbrea frunzişul bogat al unui arbust bătrân. Din balcon priveam marea liniştită. Dafne şi ţărmul din faţă al peninsulei Sithonia. Liniştea era nesfârşită, locurile fermecătoare, tăcerea parcă se auzea, pacea domnea in piepturile noastre tinereşti. Prietenul meu lăcrimă la această privelişte. Iar eu, ca ţintuit de priveliştea naturală şi de bucuria mea, monologam: Într-adevăr aici e o poartă a cerului. Cer sau ca un cer, completă fratele meu în Hristos, mai emoţionat decât mine...

Ni s-a adus cafea şi, fiindcă nu aveam încă permis de şedere, trebuia să plecăm la Careia. Fiind aici, am cerut să ne închinăm la Sfintele Moaşte şi la bucata mare din Cinstita Cruce. Am fost conduşi în diaconicon unde ni s-au expus racle de argint şi aur cu moaşte ale diferiţilor Sfinţi, ca şi aşezământul Cinstitei Cruci a Domnului.

Am îngenunchiat şi le-am sărutat cu evlavie şi cu dor nespus. Sfintele Moaşte şi îndeosebi Cinstita Cruce răspândeau o bunămireasmă negrăită, care a străpuns inima mea. Inima mea era ca străpunsă de cuiul lui Hristos care-şi lăsase urma în Lemn...

Genunchii îmi tremurau literalmente şi am izbucnit în plâns. La fel şi prietenul meu... A trecut mai bine de o oră. Când ne-am ridicat, l-am văzut numai pe preot. Sfintele moaşte fuseseră depuse deja în Sfântul Altar. Prea evlaviosul preot cânta cu glas scăzut: „Ca un ciorchine plin de viaţă ţii pe Cel prea înalt, cinstită Cruce”... Şi, întorcându-se spre noi, el a zis cu străpungere: Fraţii mei, iată de ce există oameni care nu cred în Hristos-Dumnezeu, răstignindu-L împreună cu tâlharii! Când îmi ador sinea mea, când am cultul eului propriu atunci ignor cu desăvârşire nebunia înţeleaptă a iubirii şi ieşirea (extazul) ei din hotarele firii spre folosul altuia. Văd coborârea contrară raţiunii a unui Dumnezeu până pe lemnul cel mai de necinste la care v-aţi închinat şi nu înţeleg că printr-o astfel de moarte s-a manifestat iubirea Lui extatică... De altfel nu trebuie să uităm că mărimea iubirii din Hristos era proporţională cu măreţia Lui de neconceput de mintea omenească...

I-am sărutat mâna iar el ne-a sărutat pe frunte şi am plecat plini de bucurie duhovnicească... Am mers spre Careia adânciţi în noi înşine. Dar ne întorceam fiecare când la dreapta, când la stânga, când înapoi; ca să admirăm frumuseţile naturale din dumbrăvi şi din colinele întinse. Jos verdeaţă, sus albastru, marea albastră şi pretutindeni lumină şi armonie... Liniştea respira în tot cuprinsul văzut şi pacea lui Dumnezeu lucra în chip dumnezeiesc în inimile noastre! Prietenul meu s-a oprit nemişcat şi m-a privit cu ochii înlăcrimaţi.

– Cum ţi se par toate acestea? mi-a zis.

– O, fratele meu, i-am răspuns, acum nu mai vorbesc. Acum plâng de bucurie şi slăvesc pe Domnul...

...Între Sfânta Mănăstire pe care am lăsat-o în urmă şi Careia, într-un câmp în care creştea iarbă, ne-a ajuns un monah până în 30 de ani, ca desprins dintr-o frescă a Şcolii cretane. Ne-a salutat, i-am răspuns la salut şi ne-am îndreptat tăcuţi spre capitală...

– Spre Careia fraţilor? a întrebat cu respect Monahul.

– Da, părinte, am răspuns.

– Pentru prima oară veniţi la Sfântul Munte? a întrebat iarăşi.

– Sperăm să fie prima şi ultima oară. a răspuns prietenul meu, fiindcă aici toate atrag atât de irezistibil, astfel ca întoarcerea să fie mai mult decât imposibilă...

– A, deci pe voi... v-a prins în cursă? a zis Monahul plin de har. Lucrul curios în chestiunea aceasta e că, în timp ce în cursele din toată firea se prind proştii din toată firea. În cursa monahală se prind numai cei mai deştepţi din toată firea... Ce vreţi, fraţii mei? E nevoie de ceva mai mult decât de o gândire comună şi de sentimente comune, ca să devină cineva monah. E nevoie de un fel de inspiraţie dumnezeiască de sus, de o iluminare, de o atracţie, de un ajutor... Întăriţi-vă, deci, în Domnul şi „împuterniciţi-vă întru tăria puterii Lui”... Şi Monahul a tăcut...

– Pentru ce, părinte, am zis, e nevoie de o putere de sus ca să devină cineva monah?

– Nu înţelegeţi că trebuie să faceţi continuu invers faţă de calea firii? Că trebuie să navigaţi în susul râului, plutind împotriva curentului? Monahul este un monstru divin. Nu vă scandalizaţi. Nu este oare monstru ceea ce e paradoxal, tot ceea ce nu e natural? Monahii, deci, nu trăiesc după fire, din moment ce exercită funcţii mai presus de fire. Firea cere căsătoria. Monahul calcă porunca ei. Firea cere hrană, monahul zice că nu. Firea cere libertate, dar el se face rob de bunăvoie. Trăieşte aici, dar se gândeşte la cele de sus. Petrece pe pământ, dar priveşte la cele dumnezeieşti, pe acelea şi le închipuieşte, spre ele se îndreaptă, pe acelea le doreşte, dispreţuieşte cele de jos şi trăieşte cele de dincolo. Monahul uneşte ceea ce este natural cu ceea ce este supranatural. E un amestec de prezent şi viitor, de trecător şi veşnic, de pământ şi duh, de animal şi înger, de omenesc şi dumnezeiesc. Şi, după expresia unui Părinte al Bisericii, monahul e “un dumnezeu care petrece în trup”...

...După aproape două ore de mers, zguduiţi literalmente de cuvintele tânărului monah, am ajuns la punctul cel mai înalt, de unde apare panorama orăşelului Careia. Priveliştea era de vis. De regulă, ceea ce este îndepărtat şi fără contururi clare se impune spiritului. Dar am putut constata că frumuseţea Careiei rezistă şi de aproape... Am intrat în vechea basilică Protaton şi am rămas aici timp de o oră rugându-ne şi admirând coloritul, mişcarea şi expresia uluitoare ale frescei lui Manuil Panselinos... Ne-am închinat la icoana „Axion estin” şi am plecat...

(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I - Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis - Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 11-14)

De la același autor

Ultimele din categorie