„Să facem două colibe...”

Ne-am hotărât amândoi să ne facem monahi. Am colindat multe Mănăstiri, Schituri, Sihăstrii, căutând un loc în care să ne stabilim cu vieţuirea. Am discutat cu mulţi Monahi cuvioşi. Am schimbat de multe ori reflexii şi dorinţi cu prietenul meu. Ne-am întors în trecut şi am discutat despre viaţa atâtor Părinţi aghioriţi, care, prin luptele lor s-au învrednicit să se odihnească în sânurile lui Dumnezeu.

...După puţin timp am întrebat pe acel înţelept şi sfânt Monah:

– Ne-aţi vorbit de abisurile veşniciei, părinte. Acest dor îl au, fără să-l fi învăţat, şi sufletele noastre. Dar putem să ne facem o idee despre veşnicie? E cu putinţă ca infinitatea atemporală a veşniciei să fie supusă circumscrierii? Trăim şi simţim veşnicia, dar nu o înţelegem...

– Copiii mei, căutaţi lucruri ce nu pot fi descrise. Totuşi, am auzit că unii au încercat să-şi reprezinte veşnicia în felul următor: Spun că în Svitiot, în Scandinavia, se înalţă o stâncă de 100 mile înălţime şi 100 lăţime. La fiecare o mie de ani vine o pasăre mică şi îşi ascute ciocul pe ea. Când stânca va fi măcinată în întregime de pasăre, atunci va trece o zi din veşnicie. Iată, zic ei, veşnicia. Dar eu mă opun, considerând greşit argumentul, fiindcă ce va deveni ziua aceea? Veşnicia încetează a mai fi veşnicie dacă se micşorează nu numai cu o astfel de stâncă, dar şi cu mii ca ea. Aşa cum nu se micşorează spaţiul, aşa nu se micşorează nici timpul, fiindcă ele sunt inseparabile, înfricoşătoare este, deci, veşnicia oriunde ne-am îndrepta; fie la dreapta, fie la stânga. De aceea, pe drept s-a zis că „fiecare clipă a prezentei vieţi suprimă povara veşniciei...” Am rămas complet fără glas...

...Dimineaţa următoare am plecat de la Mănăstire. Ne-am hotărât amândoi să ne facem monahi. Am colindat multe Mănăstiri, Schituri, Sihăstrii, căutând un loc în care să ne stabilim cu vieţuirea. Am discutat cu mulţi Monahi cuvioşi. Am schimbat de multe ori reflecții şi dorinţe cu prietenul meu. Ne-am întors în trecut şi am discutat despre viaţa atâtor Părinţi aghioriţi, care prin luptele lor s-au învrednicit să se odihnească în sânurile lui Dumnezeu. Am cercetat calea sufletului spre îndumnezeirea lui şi etapele pe care trebuie să le străbată ca să primească pe Duhul Sfânt şi să devină „părtaş al dumnezeieştii firi” (II Petru 1, 4). Pe de altă parte, am privit în adâncul nostru, ne-am analizat dorinţele noastre, ideile noastre, voinţa noastră liberă... Toate ne îndemnau spre monahism...

...Apoi, după destule zile de colindare pentru închinare şi cercetare, ne-am aflat într-un loc pustiu, aproape de un izvor, unde toate lăudau pe Dumnezeu. Era o dimineaţă foarte limpede după Paşti, după dumnezeiasca Liturghie la care ne-am împărtăşit cu Preacuratele Taine. După o convorbire despre viaţa în Hristos, prietenul meu mi-a zis:

– Ce crezi? Ne vom hotărî definitiv?

– Ce cred? am răspuns. „Bine ne este nouă, frate, aici; şi să facem două corturi, unul pentru tine, unul pentru mine” (Mc.9, 5) şi am fost cuprinşi de lacrimi şi de o bucurie de nedescris.

– Şi? a întrebat prietenul meu. Şi unul pentru Domnul Iisus? Şi am plâns.

După destul timp, l-am întrebat pe prietenul şi fratele meu:

– Dacă ne întreabă: Ce v-a convins să vă faceţi monahi? Reflecția, calculul, sentimentul, efectul confruntării noastre cu condiţiile lumii, dragostea dumnezeiască? Ce vom răspunde?

– Toate acestea împreună, plus harul lui Dumnezeu şi îndeosebi chemarea. Toate împreună, a zis prietenul meu, pentru sfinţirea sufletelor noastre, pentru mântuirea veşnică, pentru fericirea veşnică în Hristos... Şi reflecția dreaptă, şi calculul duhovnicesc, şi simţirea dumnezeiască a inimii, şi confruntarea cu condiţiile lumii, şi dragostea dumnezeiască a sufletului. Dar şi Harul care lucrează atât de invincibil ca şi chemarea noastră care s-a plămădit din studiul Părinţilor ascetici şi mistici. Toate găsesc o justificare. De altfel, te întreb, mai poţi să faci alte lucruri, mai poţi să revii în lume cu un suflet rănit de dragostea dumnezeiască? Mai poţi? Şi dacă poţi, o faci?

– Fără discuţie nu pot, fratele meu. Dar şi dacă; după multă luptă, aş înăbuşi glasurile şi dorinţele sufletului meu, care îmi zic „ce şezi pe pământ? mergi la Tatăl”, încă odată n-aş face-o. Fiinţa creştină, pe care au născut-o sufletele noastre, am zis, poate desigur să ia forme de viaţă felurite în ce priveşte cultivarea lor. Şi fiecare este îndreptăţit să devină ceea ce preferă. Dar când avem dată o evaluare a diferitelor forme de viaţă, când avem o tradiţie duhovnicească atât de lungă şi autentică, e drept să oscilăm atât de mult în alegerea unei forme de viaţă? Nu eşti de acord, prea dulce frate al meu?

– Nu numai că sunt de acord, a răspuns, dar ar fi şi ultima nerozie ca atunci când, în timp ce toate ne îndeamnă spre monahism, spre această viaţă îngerească, noi, sub un pretext oarecare, să coborâm de la Ierusalim la Ierihon, ca „să cădem între tâlhari” (Lc. 10, 30)! Când Dumnezeu ne-a descoperit frumuseţea Lui şi frumuseţea noastră, nemurirea Lui şi nemurirea noastră, ca să ne atragă mai aproape de El, cum să îndrăznim să refuzăm chemarea? Şi dacă Domnul, ca şi Cap al Bisericii, ar vrea mai târziu să se folosească de noi într-un mod mai activ, cine îl va împiedica? Nu ar fi, însă, de preferat pregătirea sufletului, curăţirea patimilor, sfinţirea noastră şi, abia apoi, gândul la folosul aproapelui? De altminteri, nu strigă aceasta întreaga experienţă duhovnicească a Bisericii? Acum, deci, a continuat, să luăm toate armele (panoplia) Duhului. Fiindcă, „lupta noastră nu este împotriva sângelui şi trupului, ci împotriva începătoriilor şi puterilor întunericului...”(Efes. 6, 12). Şi separaţi de toţi prin loc, vom fi uniţi prin dragoste cu toţi rugându-ne pentru toţi...

Ne-am ridicat, ne-am îmbrăţişat şi sărutat în Hristos, plângând nu puţin, pentru despărţire.... Dragostea lui Hristos ne-a dat putere inimilor noastre şi ne-am despărţit unul de altul în bucurie şi iubire şi în recunoştinţă infinită faţă de Domnul... Fratele meu în Hristos s-a făcut ucenic al unui sfânt Bătrân în Pustie, iar smerenia mea a intrat în sfânta Chinovie (viaţă de obşte), după cum era înclinarea şi chemarea noastră proprie deosebită... Au trecut de atunci, de la călugăria noastră, cincisprezece ani. Tinereţii i-a urmat frumuseţea vârstei bărbăţiei, primăverii frumuseţea toamnei... Din timp în timp îl vedeam pe iubitul meu frate şi mă bucuram de aleasa lui viaţă duhovnicească.

După ultima noastră întâlnire în Pustie şi cu ocazia vizitei, ca închinători, a doi prieteni din lume, un teolog şi un jurist, m-am hotărât să fac un tur prin Sfântul Munte... Mă stăpânea dorinţa de a vedea şi de a scrie ceva în apărarea Monahismului nostru discreditat şi ignorat...

(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 36-39)

De la același autor

Ultimele din categorie