Vieţile Sfinţilor Eftimie şi Neofit, ctitori ai mănăstirii Dohiariu din Sfântul Munte Athos

Mănăstirea Dohiariu se află în partea de sud-vest al promontoriului athonit la nord-vest de Mănăstirea Xenofont. Deşi obârşia mănăstirii este oarecum neclară, ea a fost mai întâi ctitorită de către Eftimie Dochiaritul în secolul al X-lea.

Sfântul şi de Dumnezeu părintele nostru Eftimie a venit din Constantinopol. Atunci când a ajuns pentru prima oară în Sfântul Munte, a fost ucenic, prieten şi tovarăş de pustnicie al Sfântului Atanasie de la mănăstirea Marea Lavră. Sfântul Atanasie l-a numit pe Eftimie în calitate de chelar (docheiares[1]) al Marii Lavre. Cu timpul, Sfântul Eftimie a ctitorit un mic aşezământ în portul athonit Dafne şi a dat bisericii înălţate de el hramul „Sfântul Nicolae”. Cu toate acestea, ea a fost numită Dohiariu după numele ascultării lui Eftimie. După ce s-au retras la Dafne, atât Sfântul Eftimie, cât şi fraţii aflaţi cu dânsul s-au ostenit ca nişte albine harnice pentru mierea virtuţii şi liniştirii. Această casă monahală avea însă curând să dispară, întrucât locul respectiv era o pradă uşoară pentru atacurile piraţilor. Aşadar, atunci când sarazinii au năvălit în peninsula athonită, ei au atacat şi această mică comunitate. Unele locuri au fost jefuite, iar pe altele le-au distrus cu totul. Sfântul Eftimie, dimpreună cu fraţii au reuşit cu greu să scape de pumnalele necredincioşilor, ascunzându-se într-un crâng. După plecarea sarazinilor, monahii s-au întors din pădure, găsind mănăstirea distrusă. În urma acestui atac, Eftimie şi-a dat seama că nu era voia lui Dumnezeu ca ei să rămână în acel loc periculos. Părintele Eftimie a început apoi să călătorească prin Sfântul Munte până când a aflat acel loc providenţial la nord-vest de Dafne, acolo unde avea să fie înălţată mănăstirea[2]. Deşi era un loc stâncos şi sălbatic, cu un teren denivelat, era totuşi foarte potrivit pentru liniştire. După ce a cumpărat pământul de la „protosul” Athosului, pe numele său Isaac, au curăţit terenul de copaci şi tufe şi apoi l-au nivelat.

Toate acestea s-au săvârşit cu multă sudoare spre a se putea nevoi cum se cuvine în lupta ascetică. Desi câţiva monahi au plecat, rămânând puţini dintre ei sub oblăduirea lui Eftimie ca stareţ. Mănăstirea se afla pe panta unui deal care cobora abrupt spre mare. Sfântul avea un nepot, pe patricianul Nicolae, al cărui tată fusese nobil ales la curtea împăraţilor Nichifor al II-lea Foca (963-969) şi Ioan Timiskes (969-976). Nicolae fusese numit cel dintâi secretar al împăratului. Pe lângă faptul că avea cunoştinţe cu privire la filosofia lumească, Nicolae era plin de virtuţi, având smerită cugetare şi fiind foarte îndrăgit de către împărat. Întrucât unchiul lui Nicolae era stareţ al unei mănăstiri athonite, lui îi plăcea să-l viziteze pe avvă. În plus, el a făcut numeroase daruri mănăstirii. În cele din urmă, Nicolae a părăsit lumea şi toate avuţiile acestei lumi trecătoare şi a intrat în obştea condusă de către venerabilul său unchi. Pururea pomenitul Nicolae şi-a donat mai apoi întreaga avere mănăstirii[3]. După primirea sfintei schime monahale, Nicolae a primit numele de Neofit din partea Sfântului Eftimie. Cu timpul, sfântul i-a încredinţat lui Neofit conducerea şi problemele mănăstirii. De atunci, stareţul Eftimie s-a putut retrage spre a-şi petrece restul zilelor în pace şi linişte. Sfântul Eftimie, ajuns la venerabila vârstă de 100 de ani, şi-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu. Din momentul în care Sfântul Neofit şi-a asumat stăreţia, el a renovat, a mărit şi a adus îmbunătăţiri mănăstirii, a mai înălţat şi o altă biserică mare, turnul şi zidurile de fortificaţie menite să-i apere pe cei din obşte de atacurile piraţilor A cultivat terenuri cu vii, a împodobit mănăstirea şi bisericile cu sfinte odoare de preţ şi a construit corăbii. În acest chip el şi-a câştigat renumele de a fi devenit ctitor al mănăstirii.

Totuşi, averea dobândită în lume nu i-a fost de ajuns să acopere cheltuielile legate de pictarea icoanelor, dai şi a pereţilor pentru noua biserică, mult mai mare decât cea veche. Atunci, Dumnezeu i-a ascultat rugăciunile, obştea fiind miluită de vizita Sfinţilor Arhangheli[4]. Mai apoi în viaţa sa, Sfântul Neofit a ajuns protosul Sfântului Munte.

Sfântul Neofit a dobândit, de asemenea, importante proprietăţi în Halkidiki şi şi-a făcut testamentul pe la anul 1118. Testamentul Egumenului Neofit pomeneşte faptul că el a adunat ţesături de preţ (pepla), cărţi bisericeşti ferecate în argint şi icoane.

După o viaţă de împliniri duhovniceşti, el s-a odihnij în pace.

(Vieţile celor care au zidit mănăstirile athonite, Editura Doxologia, Iaşi, 2010, pp. 119-122)

[1] Denumirea de „dohiariou” sugerează faptul că ctitorul a fost  administrator al cămărilor mănăstireşti sau monahul care avea ca ascultare alimentarea mănăstirii cu hrană şi untdelemn.

[2]Atunci când Sfântul Eftimie a semnat Typiconul lui Timiskes în anul 972 cu numele Eftimie, monah şi stareţ, el fusese neîndoielnic stareţul celei dintâi mănăstiri, care fusese ctitorită de el.

[3]Dovada întemeierii mănăstirii din sec. al X-lea se află într-un document datat 1092. Ediţia cuprinde referiri la un oarecare binefăcător-patrician, pe numele Nicolae, care a căpătat numele de Neofit la tunderea în monahism.

[4]Se spune că la început, mănăstirea a fost închinată Sfântului Ierarh Nicolae, dar datorită multor minuni făcute de Sfinții Arhangheli, părinții mănăstirii i-au schimbat prăznuirea, cinstindu-i pe aceștia.

Ultimele din categorie