Prislopul a îndeplinit, de la începuturile sale şi până azi, un rol de seamă în întărirea vieţii duhovniceşti din Ţara Haţegului, de pe valea Streiului şi din „ţara pădurenilor”, situate în apropierea ei. Dar, de trecutul mănăstirii se leagă şi amintirea unui sfânt, ocotit ca atare de obştea dreptcredincioşilor creştini din zonele amintite, până în ziua de azi. Se spune că un tânăr cu numele Ioan, din satul Silvaşul de Sus - în hotarul căruia se află şi mănăstirea -, şi-a părăsit casa părintească, s-a închinoviat în obştea călugărilor de la Prislop, ducând o viaţă aleasă de rugăciune, împletită cu munca şi săvârşirea de fapte bune. După un număr de ani, dorind să ducă o viaţă şi mai liniştită, retrasă cu totul de lume, şi-a găsit un loc, ca la 500 m de mănăstire, pe malul prăpăstios al râului Slivuţ (Silvuţ), unde şi-a săpat singur, cu mari nevoinţe, o „chilie” în piatră, cunoscută până azi sub numele de „chilia” sau „casa sfântului”. Aici şi-a trăit restul zilelor, în neîncetate rugăciuni şi ajunări, întocmai ca marii nevoitori întru cele duhovniceşti din primele veacuri creştine. Dar a fost voia lui Dumnezeu ca viaţa lui îmbunătăţită să se sfârşească prea devreme. Spune tradiţia populară că, pe când îşi făcea o fereastră la chilia lui, doi vânători de pe versantul celălalt al prăpastiei, l-au împuşcat, fără să ştie cine era. Aşa s-a săvârşit din viaţă cuviosul sihastru sau „sfântul” Ioan de la Prislop.

(Pr. prof. Mircea Păcurariu, Sfinţi Daco-Români şi Români, Editura Trinitas, Iaşi, 1994, p. 43)